Scrisoare din Dundee

Un plic sigilat din Scoţia în care expeditorul a uitat să pună scrisoarea sau poate nu a pus-o intenţionat

Mă plimbam fără ţintă pe falezele înalte din Dundee străjuite de două poduri imense, mai lungi decât istoria. Ceaţa le face aşa lungi, le pierde în negura timpului. Mi-a atras atenţia o clădire. Eram chiar într-o parcare. Din dreapta a apărut deodată un lift silenţios care m-a urcat într-o galerie de artă. O scoţiancă drăguţă m-a poftit repede înăuntru. Am pătruns într-un spaţiu generos ca într-o biserică a artei. Chiar lângă recepţie era o librărie în care descopereai fel de fel de lucrări de artă. Mi-a atras atenţia un şah din lemn cubist, cu piese minimaliste ca nişte cuburi însemnate pentru a recunoaşte pionii, caii, nebunii, regele şi regina. La subsol era un restaurant plin de clienţi. Restaurantul acela era plin până seara târziu. Probabil se mânca bine acolo, sigur se bea din ambundenţă. Am intrat într-o sală cufundată într-un întuneric intens.

Cu timpul am deosebit o bancă săpată în perete pe care stăteau câţiva oameni. Era un film de jumătate de oră despre  Eve Fowler. Tema filmului era  “what a slight. what a sound. what a universal shudder”, ceea ce nici nu pot traduce deocamdată, aş putea spune ce sunet diafan este acest tremur universal, sau mai bine ce diafan tremură universul. În orice caz filmul prezenta nişte artiste, nişte femei care pictau în aceeaşi casă. Erau vreo douăzeci de femei sau mă rog de persoane născute femei, pentru că unele dintre ele spuneau că au un sex incert sau preferă mai degrabă să fie neutre să nu se raporteze la gen. Pictau un fel de afişe, un fel de lucrări de artă pentru că le şi imprimau pe diferite suporturi textile sau chiar metalice. Era o adevărată întreprindere acolo plină de maşini tipografice arhaice folosite la presat, la flexografii.

În fine, după film, am intrat într-o sală imensă plină de lumină pe care erau afişate nişte poezii minimaliste. Nu erau poeziile artistei. Eva Fowler doar pictase literele aranjându-le vertical pe ziduri sau orizontal pe podea. Trebuia să păşeşti pe lângă cuvinte şi să le citeşti. În tot acest timp era un aparat vechi un fel de pick – up, dar mai vechi decât timpul, era ceva care abia se desprinsese de gramofon.  Mi-a atras atenţia o poezie despre unul şi fiecare, fiecare este unul, fiecare este fiecare, fiecare nu are nimic de pierdut, unul este unul, eu sunt unul nu am nimic de pierdut, în fine era un singur vers careşi repeta semnificaţiile ca o placă dintr-un pick-up stricat, un vers pe care l-am simţit ca pe o rugăciune.

Expoziţia se termina într-o încăpere micuţă plină de lumină, ca o vitrină pentru că erai înconjurat de ferestre şi puteai să vezi oraşul de la înălţime. În mijlocul încăperii era un cub cu nişte cărţi risipite care parcă te invitau să le citeşti măcar câteva fragmente. Am citit câteva fragmente care mi-au atras atenţia despre scris şi despre gândit fără să scrii, despre artă şi despre momentele când pur şi simplu exişti, rupt de orice concepţie estetică, cum sunt momentele din somn. Fragmentele făceau o diferinţă fină între momentele când eşti în afara artei şi momentele în care pur şi simplu viaţa este arta ta şi arta ta este viaţa. Atunci mi-a venit să mai văd încă o dată filmul acela cu femeile care lucrau împreună de ani de zile în aceeaşi casă a artei, unele la maşini de tipărit şi prese antice, altele înălţându-se pe scări pentru a picta nişte afişe gigantice împotriva lumii care te stăpâneşte, lumii care vrea să te controleze, să te posede. Erau multe mesaje împotriva culturii masculine.

Mergând spre ieşire a trebuit să păşesc încă o dată pe lângă cuvinte şi mi-am adus aminte de un vers al unui prieten de-al meu, Iulian Grigoriu – “dulcele timp pentru răpunerea răilor”. Mă rog, nu este vers, este un titlul de carte de poezii, dar acest vers ar fi meritat o expoziţie europeană. Mi-a trecut prin minte chiar să-i fac cunoştinţă Evei Flower cu Iulian poate se inspiră pentru o nouă exhibiţie. Ţineam minte un vers de Iulian despre o iubire diafană uitată în fotografii, dar în memoria mea nu a mai rămas decât o parte din scheletul versului, un fel de craniu, doar memoria fotografiilor. În fine, mă pregăteam să ies din clădire şi deodată am văzut chiar lângă restaurant la intrare un studio de cinema şi un afiş despre un film – ochii unui fost regizor, scenarist.

Eram să trec pe lângă afiş dar mi-a atras atenţia titlul unui alt film “Cetăţeanul Kane”. Afişul arăta nişte ochi ai unui bătrân pe care parcă-l mai văzusem undeva. Filmul se numeşte “The Eyes of Orson Welles”. Când mi s-a spus că e şase lire, am zis că mai bine păstrez banii pentru o bere sau pentru plata unei parcări. Dar totuşi am intrat în sala micuţă de cinema. Cred că erau maximum 20 de locuri. Mă aşteptam să fiu singurul spectator, dar până să înceapă filmul chiar şi în timpul momentelor de publicitate, sala aproape că se umpluse. Nu pot să spun nimic despre film în acest moment.

Un irlandez pleacă în America la o universitate şi intră în posesia unei cutii de carton pe care o deschide acasă în garsonieră sau într-o cameră de hotel. Cutia conţinea lucruri care-i-aparţinuseră lui Orson Welles dar erau de fapt nişte desene, nişte eboşe în creion sau în peniţă şi tuş. Erau cele mai importante lucruri ale regizorului. Filmul dovedeşte că întreaga cinematografie a lui Welles a fost concepută ca un desen. Artistul el însuşi fiind o linie în propriul film, o umbră, un rol, un scenarist, un regizor, un actor. Dar nu pot vorbi prea mult despre filmul acesta, nu pot spune nimic cu sens despre el, pentru că sunt încă sub impactul lui. Filmul a început ca o lance străpungându-mă, aruncată din ecran direct înspre mine, ţintuindu-mă de scaun.

Am rămas nemişcat ca o statuie şi l-am privit ca şi cum ar fi trebuit să călătoresc pe jos pentru filmul acesta, să-mi dau foc banilor, să-mi arunc hainele pe autostradă, să cerşesc lângă supermarketuri şi să ajung în sfârşit în Dundee să-l văd, chiar acum câteva ore. Nu voi putea spune nimic cu sens decât probabil peste câţiva ani sau peste douăzeci de ani, ca după o mare revedere. Una dintre iubitele lui Orson, una dintre fostele lui soţii, poate chiar inefabila blondă din “The lady of Shanhai” primise o scrisoare de la Orson din America şi nu o deschisese ani de zile pentru că era supărată pe el şi când a deschis-o tocmai când a venit acest irlandez de peste ocean să facă un film şi să-i ia un interviu, plicul sigilat pe care l-a rupt neglijent cu degetele nu conţinea nimic, dar absolut nimic. Femeia a mai verificat o dată în faţa camerei şi plicul era într-adevăr gol.

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.