Șerban Nișcoveanu, dalta spiritului în lemnul iconic al tradițiilor românești

Odată ajuns în Țara Vrancei , în localitățile montane, începi să respiri sănătate, aerul curat îți inundă plămânii și parcă respiri bucurându-te, natura îți oferă un spectacol pe care îl compari cu imaginile create citind basmele copilăriei, alteori cu unele tablouri pictate de mari artiști. Într-o duminică mă aflam la Poiana Cristei, una din localitățile montane vrâncene. Odată ajunsă acolo, în mijlocul localității, mi-am aruncat ochii în zare și am văzut că natura este acel artist de necontestat și mereu surprinzător, că acolo unde zarea se unea cu cerul, albastrul cerului se unea cu verdele brazilor din vârful munților, soarele domnea peste acel amestec de culori transformându-l într-un tablou ieșit de sub penelul pictorului suprem. Timpul parcă s-a oprit în loc pentru a-mi da posibilitatea să îmi așez privirea peste acel tablou. Invitată la un eveniment cultural (în ziua aceea un loc mai potrivit pentru acel eveniment nu ar fi putut exista) am cunoscut un om, unul din cei mulți prezenți la acel eveniment. Trecut binișor de 60 de ani, modest, comunicativ, deși timid și foarte emoționat, când a ajuns în fața microfonului își găsea cuvintele ușor, vorbea mulțimii cu o ușurință de parcă asta ar fi făcut toată viața. Aveam să aflu că fusese unul din dascălii multor generații de copii din sat și că pentru mulți ani a fost și directorul școlii, ieșise însă la pensie de ani buni dar rămăsese același bun orator, avea sa-mi zică una din fostele lui eleve în timp ce îi ascultam discursul inventat pe moment și care părea ca-l citește după ce îl pregătise bine înainte. Cu domnul Șerban Nișcoveanu am făcut cunoștința la sfârșitul evenimentului când s-a oferit sa ne fie gazdă la o cafea și la un pahar de vorbe, a încheiat dânsul invitația în glumă. Fascinată de simplitatea și ușurința cu care vorbea, am acceptat imediat, apoi în grup am plecat către cafeaua și paharul de vorbe promise. Drumul a fost scurt însă peisajele pe care le vedeam în depărtări m-au făcut să merg cu privirea ridicată fără să mă uit pe unde merg. Când s-a oprit grupul m-am oprit și eu iar când mi-am adus privirea către pământ m-am trezit în fața unor porți sculptate în lemn de o frumusețe unică. Am rămas mută, părea o piesă de muzeu, era prima dată când vedeam așa ceva și ca să ma conving că este real am pus mâna să ating lemnul. Dincolo de gard, în curte mă aștepta un spectacol și mai mare. Pasiunea d-nului Nișcoveanu pentru mânuirea dălții în esența lemnului a transformat casa acestuia într-un muzeu, fiecare colț al casei și al curții are lăsata urma amprentei dălții și ciocanului. L-am întrebat de când a început să ”dăltuiască” în lemn și mi-a răspuns că odată ce și-a luat ”statutul” de pensionar a început să sculpteze lemnul, o pasiune pentru care înainte nu a avut timp fiindcă iubea prea mult copiii și sloavele cărților. Nu s-a putut îndepărta de catedră și nici de băncile unde copii erau învățați de către dânsul să scrie primele litere, însa ziua în care, pensionar fiind, a lăsat pe o masă pixul și l-a înlocuit cu o daltă. Magia artei lemnului, îndemânarea și pasiunea l-au ajutat ca în puțini ani după ieșirea la pensie să transforme totul în jurul lui într-un tărâm al basmelor. Sculpturile dânsului prind, parcă, viață, lemnul devine o ființă vie care se lasă modelată, atinsă, mângâiată și înfrumusețată după imaginația d-nului Nișcoveanu. Nu s-a gândit niciodată să vânda din creațiile sale, nu vrea să facă bani din acest meșteșug, născut și crescut la munte, copilăria și-a petrecut-o cutreierând păduri iar lemnul a fost cel care l-a fascinat dându-i posibilitatea ca fiecare lucrare în parte să o considere ca pe un copil, iar copii nu sunt îndepărtați de către părinții lor, spunea dânsul în glumă. Cel mult, prietenilor, rudelor, celor dragi le dăruiește câte o lucrare, restul lucrărilor sunt toate acasă la dânsul. Am plecat din casa d-nului Nișcoveanu cu inima plină de frumos și cu promisiunea făcută mie că mă voi întoarce să pot admira în voie fiecare colțișor din acea casă. Că a fost un dascăl de excepție o demonstrează generații întregi de copii care astăzi, adulți fiind, îi mulțumesc că a știut cum să-i îndrume să prindă dragoste de carte, sculptura în lemn însa o face cu o dăruire și măiestrie ieșite mult din limitele realului, iar această măiestrie demonstrează că localitățile rurale vrâncene ascund nu numai oameni de excepție ci și întregi comori tradiționale. Cu tot modernismul care ne înconjoară, Vrancea rurală și tradițională nu a dispărut, oamenii care iubesc arta și frumosul încă mai există, spre norocul nostru. D-nul Nișcoveanu este dovada vie că valorile artei românești sunt duse mai departe și transmise generațiilor următoare de oameni ca domnia sa. Nu pot decât să-i doresc viață lungă, putere de muncă ca să își pună sub daltă măiestria și dăruirea pentru a lăsa moștenire celor care vor veni în urma noastră o zestre de necontestat: tradiția românescă.

Facebook Comments