Sfârșitul lumii a avut loc deja

Web Hosting

Vaivaisme, plângirisme, lamentarisme, sunt cuvinte încă neincluse în dicționare dar tot mai prezente, iscate, iată, din noile tendințe ale  unui ev stâlcit de tăvălugul unui progresism și al unei super-tehnologizări accelerate care a surprins omul pe nepregătite.

Oamenii de astăzi, pe lângă nevoile (de care nu aveau nevoie) ce le sunt inoculate sistematic, și care le sunt determinate ca obiceiuri, pe lângă o firească (inutilă și timidă) revoltă interioară legată de neașezările lucrurilor, trăiesc un soi de dramatism care  ar părea cel puțin de neînțeles până la intrigant, dacă nu chiar revoltător, unui om care ar călători din timpul trecut și ar ateriza în miezul clipei, chiar aici.

Găsim în absolut orice prilej de ”vai!” cu o ușurință demnă de cartea recordurilor.

Găsim în orice motive de a ne lamenta, ar părea că absolut nimic nu ne mai convine, nici că plouă, nici că-i soare, nici că ninge sau e ger, nici reînvierea naturii, primăvara, nici căldura verii, nici plinul toamnei…

Sărbătorile ne produc stres, muncile cotidiene ne produc și mai mult stres, ieșitul în oraș, de asemenea, prietenii, cunoștințele, colegii, oamenii cu care interacționăm ne obosesc, singurătatea ne ucide psihic, științele ne induc în eroare, credințele și mai rău… un încotro nu mai există!…

Așteptând la coadă la doctor sau la farmacie rândul tău, ți-e și rușine să spui că ai doar o banală răceală, toți au boli care mai de care mai înspăimântătoare… Oriunde în preajmă oamenii au cazuri și necazuri de te miri cum de mai sunt în viață!

Situația politică și politicienii ne angoasează, (aici, chiar că motive sunt) legile ne par un conglomerat de norme variabile, lunecoase, lipsite de sens, anarhia ne înspăimântă, dictatura și mai tare… (și asta pare veridic până la un punct, nefăcutul de nimic)

Umanitatea trăiește o criză perpetuă. O criză de identitate, de aspirații, de visare…

În preajma noastră, oriunde am merge, de parcă oriunde ai lua-o ar fi o razna, auzim murmurul gloatei, vaietul generațional, lacrimi confecționate antiseptic, cu valabilitate limitată, de-o clipă, gata să fie vărsate ca și cum ar crea scut. Surâsul (poți spune rânjet sau grimasă, strâmbătură, fiindcă surâsul autentic îl mai știu doar nou-născuții) nu este altceva decât un ambalaj iminentei lamentări.

Tragedia și drama ar trebui lăsate să se desfășoare doar pe scena unui teatru, în grija unor artiști de vocație, la îndemâna unui public total prezent dar nu implicat.

Comedia oricum nu o poți smulge din stradă, din casa omului, de pretutindeni. Comedia lumii este de fapt între noire și burlesc, între gregar, futil și violent.

Oamenii încă mai râd la faza cu Stan care se răsucește, având o scândură pe umăr, și îi dă cu ea peste ceafă lui Bran, mai râd de unul care se împiedică pe stradă și își luxează piciorul, mai mult, filmează cu telefonul până și cele mai teribile accidente, fără să acorde primul ajutor vreunui eventual muribund.

Am ajuns la punctul critic, telefonul mobil. Omul a fost încătușat într-o cutiuță cu beculețe, telefonul mobil, precum ”spiritul” în lampa fermecată. Nimeni și nimic nu îl mai poate elibera, eventual un cataclism, cum ar fi acela al dispariției curentului electric și al rețelelor de internet și telefonie.

Oamenii au lunecat din plâns în plâns, din vai în vai, spre un iad de lux, prinși în această capcană fără ieșire. Minotauri prinși în labirintul virtual. Acolo îi vor găsi sfârșitul lumii. Ba, nu!

Sfârșitul lumii a avut loc deja în momentul în care omul a renunțat la viață și s-a supus cu smerenie obiectelor. Unica lui scăpare este urletul, vaietul iadului creat prin excelență: civilizația! Sfârșitul lumii a avut loc deja și nu s-a salvat mai nimeni, ceea ce ni se pare este doar o hologramă, o amintire distorsionată, o fotografie mișcată, o peliculă de film care tocmai se topește… Suntem doar niște zombi!

Cine izbutește să aibă contact cu pământul, cu natura, cu vietățile, cu cerul sau, în cel mai rău caz, cu o carte veche… simte neputința lumii de a scăpa de năravul plânsului degeaba, aparent degeaba, plânge …pierderea celui de-al doilea paradis.

Despre ce își vorbesc doi oameni astăzi? Deschideți-vă urechile. Despre ce vorbești tu cu ceilalți? Ascultă-te. Te vei șoca: doar lamentări, numai lacrimi…

Veți spune că mai sunt cei care refuză normalitatea aceasta, nebunii din ospicii sau protestatarii… Nu. Cei bolnavi au și ei o copie a acestui ev, însă un pic distorsionată. (…un pic, aș putea spune, din ultimul strop de curaj pe care îl mai am, chiar …sănătoasă…)

Protestatarii sunt doar cei care duc plânsul la stadiul de urlet… vai-ul lor este dincolo de un murmur sau o tânguire doinită, este bucium, dar tot plâns.

Oamenii faptelor mari nu mai există și dacă vreun nebun ar îndrăzni să apară doar cu intenția de faptă mare, ori este asasinat pe loc ori izolat, ascuns bine.

Până și acest articol despre plânsul lumii este tot un …plâns, ce îți spuneam?!… Pământul se prăvale într-o unică lacrimă imposibil de oprit, imposibil de șters, pseudo-viața noastră cea de toate clipele.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.