Sfârșitul lumii a fost deja, priviți-vă

acasă

Apocalipsa care face să tremure de înfricoșare generații peste generații. Etimologic, Apocalipsa sau apocalips, în greacă: ἀποκάλυψις, transliterat: apokálypsis, „ridicarea voalului” sau „revelație” este o specie a literaturii religioase creștine, deși este inspirată din alte religii și mai vechi, care cuprinde revelații despre sfârșitul lumii și judecata de apoi. Este caracterizată de un limbaj profetic-vizionar. Scrierile apocaliptice au apărut adesea ca reacție la întâmplări istorice concrete, tematizându-le sub voalul metaforei sfârșitului lumii. Adesea termenul se referă la Apocalipsa lui Ioan, care este ultima carte din Noul Testament.


voința, cuvânt, faptă
mini sfântă treime

M-a născut, nestăpânita mea mamă, când stelele Castor și Pollux au fost luminate de Soare în  1968, un an în care valurile unor schimbări de mentalități despre care s-ar zice că au afectat civilizația umană.

Am crescut la țară, într-un sătuc alipit unui târg de provincie. Întreaga copilărie a însemnat satisfacerea celei mai esențiale trăsături a oricărui copil: curiozitatea. NU era petec de câmpuri, de păduri, de gropi, de maluri ale pârâurilor, străzi din târg sau ulițe, podgorii, oameni (oameni mai ales, fiindcă priveam cu nesaț pe oricine, mai am și acum acest prost obicei) …să nu fi cunoscut ochii mei… Respiram viața cu amândouă nările.

M-am înscris la bibliotecă deși nu știam încă să citesc, îmi dădea bibliotecara, de milă sau spre delectarea ei, cărți de colorat aduse de acasă, de la copii. Apoi, în clasa a cincea, citeam deja Homer și alte opere nepotrivite vârstei, împotriva sfaturilor bibliotecarei, care se străduia să îmi recomande cărțile de căpătâi în vreme ce creșteam.

Ca fiecare copil cerut și la muncile câmpului, ascundeam în manual cartea de la bibliotecă și pretindeam că am de învățat. Știm doar cât țineau părinții să ajungem oameni cu carte, să scăpăm de chinul brazdei și de la coada vacii!… Acum nu mai am nici măcar o coadă de vacă drept amintire! Asfaltul a invadat satul, câmpurile, pădurea… nu a mai rămas nimic din ceea ce era.

Sfârșitul lumii a fost deja.

solitude
singurătate

Oamenii aceia au fost  înlocuiți de o altă populație, s-ar zice că fiii, sau fiii fiilor. Niște venetici!  Nu știu. Unii plecaseră cică la cer, alții prin alte coclauri ale lumii.

Doar eu am plecat cu satul pe mine spre orașul mare, reședința de județ.  Aveam deja 13 ani.

Au urmat anii cei iuți, au trecut unul câte unul ca un fulger, și din cauza asta nici carte multă nu a fost, nici cozi de vaci. Ci doar aceeași curiozitate și aceleași năravuri de a respira viața cu ambele nări.

A urmat apoi un lung șir de irelevante izbânzi și catastrofale erori și, așa, trecu ceea ce oamenii sau cărțile numesc vârsta faptelor. După este doar ecoul sau replica, precum la cutremure!

Nu m-am maturizat niciodată, altfel nu aș fi scris astea astăzi.

Am gustat toate formele de artă, reinterpretându-le în mintea mea diferit, căutam dincolo de ele ceva. Nu se știe ce. Pentru mine, deși autorul a fost un geniu din alte pricini, mutra aia de muiere nesatisfăcută, pictată de Da Vinci, nu e cea mai tare chestie din lume… Cum nici atât gunoaiele de azi numite artă.

cutia duhului
pierdere de vreme

Câteva munci, contrastante adesea, au consumat  vlaga. Căutam mediile cele mai opuse, de la miner la tipograf și de la mașinist macarale la negustor sau, mai rău, scriitor. Între acestea experimentând altele… mai mult de douăsprezece, deși nici în miniatură nu mă cred Hercule.

Testând abilitățile de întreprinzător, mi-am dat seama că nu am chemare către banii mari (nici mici), așa că am ajuns, două decenii în urmă, să car mobilă pe scările blocurilor în Italia. Am zis Italia? Ce căutam aici?

Citisem multe despre această țară. De fapt, ajungând aici, aveam senzația că am mai fost. Vremea și-a făcut de treabă și … a trecut. Odată cu plecarea mea  sfârșitul lumii a fost deja.

Oricât m-aș întoarce și oricând sau oricum, chiar având încă satul pe mine, nimic nu mai este cum a fost.

Oamenii, locurile, obiceiurile, aerul, apa… sunt schimbate.

Tot ceea ce avem ca tradiție sau cultură aparține vremurilor în care au fost create. De altfel, precum și filozofiile…

Așa am înțeles că nu există nici trecut și nici viitor, ci doar un soi de neînțeles prezent care ne târâie prin vreme. Nu am spus timp deoarece timpul este ceva totuna, doar vremea e cea care trece.

depărtările
un film sf

Vremea mea, cu prezentul la purtător, m-a adus în fața acestei foi în care constat cu uimire că, într-un fel, nici eu nu mai sunt. Nu mai sunt cel de acum câteva clipe care a început să scrie astea, darămite lumea!… Sfârșitul lumii din mine m-a împins spre capătul istorisirii. Dar nu, eu nu renunț, cât mai am prezent de ars în vremea vremii mele, zic:

Sfârșitul lumii afost deja.

Fiindcă tot ce era nu mai este, decât ruine sau fum.

Morala prezentului este alta, chiar dacă viciile și virtuțile ne par aceleași. Nu înțeleg muzica de azi. Nu înțeleg vestimentația, mâncarea, cărțile, limbajul, geopolitica, nu mai recunosc pământul, parcă are o altă structură și formă, aerul, lumina… Nu mai înțeleg nici Moartea care încă trăiește, așa cu dinții ei sparți, motiv pentru care pretinde doar carnea fragedă…

Am tot mai mult senzația că sunt un străin, ultima relicvă a unei lumi care s-a apocalipsat uitându-mă…

M-am născut cu biscuitul în mână, azi copiii se nasc cu gadgeturi în mână.

Respiram viața cu ambele nări, ei respiră din ei înșiși parcă… ai zice că fosta lume și fostul pământ zac înăuntrul lor foarte adânc ascunse.

gata de fugă
suntem zilieri, nu suntem de aici

Deunăzi mă credeam alien, imediat apoi, mai singur decât oricare Dumnezeu. A! Apropo, Dumnezeul Unic, Creatorul, S-a disipat în creatul Său. Există în fiecare particulă și în fiecare gol dintre particule, în orice, altfel cum ar avea să fie peste tot prezent și totdeauna?

În locul Lui a vrut să pună Omul, dar acesta a preferat, pe regula liberului arbitru, să NU. A socotit că-s mult mai de folos Banii. Știți voi vreun preot sau predicator neinteresat de Bani? Ba chiar oricine, arătați-mi un om încă viu care s-a eliberat de limbajele schimbului…

Așadar, Zeul Ban stăpânește Dumnezeul lumesc în vreme ce Enormul se va sfârși odată cu ultima lume.

Nu mai recunosc nimic din lumea mea decât năravul cititului. La fel ca înainte de clasa întâi, citesc uneori cărți nepotrivite, cele încă nescrise.

Păstrez respectul pentru pâine și  pentru vin deși nu merg la liturghii, miros pâinea și sărut stropul de vin și mă simt pentru asta rămas cu târziul  încă pe aici sau poate… acea curiozitate nesfârșită pentru care am fost bușit în lume?

Dacă vrei nemurirea:  fii stăpânit de cea mai rotundă curiozitate… Și, până la urmă, dacă tot a fost deja sfârșitul lumii, ce-mi pasă!

VA URMA (multipla apocalipsă)

Totuși, din curiozitate, dacă v-am stârnit, citiți și astea: Lista sfârșiturilor lumii

Vă doresc lectură (apoca-lipsă) ușoară

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici