Și suferința face parte din patrimoniu – Interviu cu Ana Blandiana

La data publicării acestui interviu, Ana Blandiana își celebrează aniversarea… La Mulți Ani!… Să vă fie bucuriile trainice și mereu proaspete…

Otilia Valeria Coman, scriitoarea Ana Blandiana, s-a născut la Timișoara, este absolventă a Facultății de Filologie din Cluj. Fiica preotului ortodox Gheorghe Coman este victima regimului comunist după arestarea tatălui său, considerat chiabur. Înainte de Revoluția din 1989 i-a fost luat dreptul de a publica iar cărțile sale au fost scoase din biblioteci. Cenzura nu a admis publicarea volumului de poezii despre motanul Arpagic care făcea aluzie la Nicolae Ceaușescu. Cu toate acestea Ana Blandiana continuă să scrie, să se impună în viața culturală și civică, să lupte, prin mijloace proprii, împotriva regimului totalitar.  Devine  unul dintre inițiatorii Alianței Civice, fondator și președinte al Academiei Civice, realizând sub egida Consiliului Europei – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Câștigă multe premii importante iar cărțile sale sunt traduse în mai multe limbi.

De ziua Internațională a Poeziei, aici la Roma, am rugat-o pe Ana Blandiana să-mi acorde un interviu. Din amabilitatea distinsei doamne, iată interviul:

Valeriu Dg. Barbu – Doamna Ana Blandiana se află la Roma cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei sub egida UNESCO.  Pentru a câta oară vă aflați în cetatea eternă și cum vă regăsiți aici?

Ana Blandiana – De fapt am venit și pentru lansarea unei noi cărți de poezie, lansare care se va face în cadrul evenimentului. Am fost de multe ori, dar pot spune că sunt fericită de câte ori revin aici pentru că mi se pare un extraordinar exemplu de ce puteau face mari  oameni de cultură români care erau sprijiniți de guvernele lor – Vasile Pârvan și Nicolae  Iorga – care au întemeiat  Accademia di Romania în Roma. Fără să fi fost sprijiniți în țara lor, ei n-ar fi putu face asemenea lucruri… e destul să te gândești la asta, ca la un miracol în istoria noastră, în acea perioadă interbelică. În aceeași perioadă s-a făcut și Academia de la Veneția, de la Paris, actuala clădire a ICR-ului de la Londra care este o minune și te face să te simți mândru că ești român și că există  în capitala Angliei o asemenea reprezentanță. Să sperăm că învățăm ceva din asta.

VB – Sunteți una dintre cele mai importante personalități ale  literaturii contemporane românești și europene cu o consistentă și valoroasă operă. Vă rugăm să ne spuneți  cum se scria pe vremea regimului totalitar? Cum vă încifrați mesajele sau pur și simplu nu vă păsa și scriați liber?

AB – Nu există altă posibilitate. Ori scrii liber, ori nu scrii… Într-un mod ciudat, această nevoie de a încifra, pentru a lupta cu cenzura, era un plus pentru valoarea literară… N-a funcționat asupra mea niciodată cenzura interioară, de care îmi era cel mai frică. Mi se părea groaznic să-mi spun: asta se poate, asta nu se poate. Când nu s-a putut, am fost interzisă și s-a întâmplat în trei rânduri, dar,  grație acestor cenzuri, lumea afla iar mesajul devenea mai puternic, era mai bine receptat.  Îmi amintesc de un moment extrem de simbolic, după ’88, când am fost interzisă, a venit în România președintele scriitorilor englezi, la acea  oră, și am stat de vorbă într-o cameră burdușită de microfoane, la Uniunea Scriitorilor. Eram conștienți de asta. Mi-a spus că mă invidiază. Am crezut că-și bate joc de mine. Cum să fiu invidiată de un scriitor liber, dintr-o țară liberă? Eu nu am dreptul să public, ce puteți invidia la mine? Apoi dumnealui m-a lămurit, spunându-mi că libertatea cuvântului este o normalitate în țara sa. ,,în timp ce dumneavoastră e suficient să spuneți o silabă iar toată lumea să ciulească urechile și să se întrebe ce-ați vrut să spuneți, să transmiteți.” Am descoperit cât adevăr era în spusele dumnealui, de aceea n-am uitat acea scenă și  abia în condițiile de libertate, când brusc am descoperit că libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului, am realizat că avea dreptate.

VB – Nu doar atât,  s-au creat două zone: una elitistă cultă, falsă, pusă în umbră iar de cealaltă partă o zonă îndreptată spre manelizare, vulgarizare care afecta cumva estetica societății. Ați fost și ați rămas o apărătoare a drepturilor omului. Care sunt importantele drepturi la care țineți în mod special?

AB – În primul rând libertatea de expresie, evident, pentru că ea, cu siguranță, este și prima atacată de către puterile politice care vor să-și facă de cap. Atâta timp cât libertatea de expresie există, orice intenție de dictatură este greu să devină reală,  greu de pus în practică. Cea mai bună dovadă  este felul în care au evoluat, de exemplu, Ungaria sau Polonia…

VB – Plecând de la ideea că libertatea nu este un spațiu, o ascunzătoare, eu cred că  libertatea stă în ceea ce iubești. Societatea ar trebui  să se gândească la o viziune nouă, prin care omul să fie ajutat să-și împlinească iubirea  pentru că în felul acesta își  împlinește libertatea. Iubirea pentru artă, cultură, tradiții…

AB – Aveți dreptate. Asta ține mai mult de morală, de educație, decât de politică. Politicii trebuie să-i ceri și să-i pretinzi doar să respecte statul de drept. Democrația fără statul de drept, nu are nicio valoare… Important este ca  ceea ce toată lumea votează, să se pună de acord cu legile care trebuie să funcționeze, indiferent de situație.

VB – Faceți parte din noua viziune socială a viitorului pentru că dumneavoastră,  împreună cu ceilalți poeți, ați pus cumva bazele unui nou limbaj artistic ce rezonează cu cel al generației noi. Tinerii sunt optimiști, sunt serioși, gravi, am stat de vorbă cu ei, și,  dacă i-am asculta,  ar avea multe de spus, dar nimeni nu-i întreabă nimic.

AB – Dostoievski spunea că frumusețea va salva lumea. Iată, deci, că are dreptate.

VB – Acum aș dori să trecem de la lucrurile plăcute, la cele mai puțin plăcute. Vorbiți-ne vă rog despre Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, al cărei inițiator sunteți! Ce se mai face astăzi pentru ca oamenii să nu uite nenorocirile care au afectat un întreg popor, care sunt demersurile făcute pentru a  păstra vie memoria acelor vremuri, a cărei victimă ați fost și dumneavoastră?

AB – Memorialul a pornit în ’92 printr-o discuție avută la Consiliul Europei, unde fusesem invitată să vorbesc în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg și am punctat ideea unei Europe cât mai unite. Am spus atunci că Europa nu se poate uni doar prin economiile ei, politicele publice, externe și așa mai departe. Ceea ce trebuie să se unească, sunt ,,obsesiile”. E clar că Europa de Est și Europa Occidentală provin din alte evoluții psihologice. E clar că noi am privit tot timpul către occident într-un mod atât de fără speranță și atât de total, încât l-am idealizat, după cum este clar că ei aveau o idee vagă despre noi, nu doar că confundau Bucureștiul cu Budapesta… Atunci am propus acel memorial ca o formă de recunoaștere. Estul aduce occidentului ca pe o zestre, suferința lui. Am spus atunci că și suferința e un patrimoniu… Ceea ce trebuia noi să facem, era să aducem dovezi despre comunism, un lucru foarte greu de realizat pentru că societatea comunistă era extrem de închisă, secretă. Memorialul de la Sighet este format din muzeu și un centru internațional de studii asupra comunismului care este creierul muzeului. La un moment dat, lucrând la o expoziție care a circulat de câteva ori prin Europa și în toată țara, despre comunism și țărani, soțul meu, Romulus Rusan, fiind istoricul și conducătorul studiului – fenomenul comunist în mediul rural – a descoperit mai mult de o sută de răscoale țărănești împotriva colectivizării, asta în timp ce noi, cei care trăiam în aceeași țară,  auzeam doar despre răscoalele din țările vecine, Polonia și Ungaria și  ne spuneam: ce să-i faci, mămăliga nu explodează! Ea explodase de mai mult de o sută de ori și fusese reprimată. De exemplu, există un sat în județul Arad care  a fost înconjurat de armată, de trupele M.A.I., ca o cetate dușmană  și s-a tras la întâmplare iar cadavrele au fost lăsate pe străzi ca să-i înspăimânte pe ceilalți. Vă dați seama, în timpul ăsta țara nu știa nimic. Tinerii de azi chiar nu mai au nicio idee. Principala problemă este să aflăm ce am trăit, este o muncă de cercetare ca să descoperi istoria, ca să înțelegi ce nu mai trebuie să trăiești pentru că nimic nu este  definitiv, este clar că nimic nu este ireversibil în istorie, în acest sens eu am spus mereu despre  Memorialul de la Sighet  că  nu este un drum spre trecut, este un drum spre viitor, și mai ales un drum spre înțelegerea prezentului  pentru că numai înțelegând ce-a fost, înțelegem care sunt rezidurile ce ne împiedică să funcționăm corect.

VB – De aproape trei decenii ne bucurăm de oarece libertăți. Literatura acestor vremuri a căpătat noi parcursuri … Încotro credeți că se îndreaptă literatura europeană și, desigur, cea românească?

AB – Înainte, până în ’90, se cita mereu o frază a lui André Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. E clar că secolul 21 se va întoarce spre un tip de spiritualitate, depărtându-se de materialitatea exclusivă, de societatea de consum care nu înseamnă decât să lucrezi cât mai mult, ca să câștigi tot mai mult… eu simt, ca poet, că în occident, la câte festivaluri de poezie am participat, nu am putut răspunde la toate invitațiile,  vin oameni pe o rază de zeci sau chiar de sute de kilometri, plătesc intrarea să asculte niște poeți veniți din toate colțurile lumii. Este dovada că oamenii simt nevoia să trăiască și altceva decât viața materială. La noi, acest lucru se întâmplă deocamdată mai puțin, pentru simplu motiv că atât de mult timp nu am avut ce mânca, n-am găsit în magazine mai nimic, încât, încă mall-urile sunt niște temple care înlocuiesc orice. E clar că poezia trebuie să fie nu o formă de exerciții și căutări tehnice, ci o formă de întoarcere spre spiritualitate  și cu cât este mai mult, cu atât este mai prizată, mai primită.

VB – Din cauza rețelelor sociale se citește din ce în ce mai puțină literatură mare. Neavând o cultură puternică, firește că și rezultatul scrierii este pe măsură. Ceea ce scrii, vine din interior, dar cum scrii, este din ce ai citit. Poți scrie fără să ai un bagaj decent de lecturi?

AB – Nu poți să creezi tehnicieni, specialiști în diverse domenii, dacă nu ai cultură generală. Trebuie mai întâi să-i dai copilului o idee generală despre ce reprezintă universul spiritual al lumii și al Europei și după aceea îl specializezi cum vrea el.

VB – Mai avem astăzi parte de o critică literară care să filtreze  obiectiv creațiile, sau doar prietenii și analize literare la comandă ori contra-cost, creându-se astfel un elitism confecționat, o literatură doar aparent bună. Cât de ușor poate fi găsit momentul acela în care un critic vânează tinerii autentici, talentați  și îi promovează?

AB – … Impresia mea este că, în ultimul timp, grație internetului, tinerii se pot promova singuri… Problema serioasă este aceea că nu mai există critici de prestigiu, în sensul că cei care au fost criticii de direcție ai perioadei de după ’60 – Eugen Simion, Manolescu – au ajuns la o vârstă în care scriu istorii literare, nu le mai pasă, adică au obosit să mai scrie cronici… asta este o mare lipsă. În clipa în care Lucian Raicu, un foarte bun critic de poezie, spunea despre un poet:  ,,are talent, să-l urmărim!”, poetul respectiv intra pe o anumită listă de atenție a celorlalți… Acum scriu criticii care aparțin acestor ultime generații, care sunt rupți de cele dinainte, ei nu scriu decât despre colegii lor, în același timp nu au ei înșiși prestigiu ca să-l poată da și altora… Esențialul este că pot să apară în spațiul public fără să aibă bani, în reviste, altfel ar fi fost pierduți… deja când publică o carte, numele există.  O carte a unui autor care nu a trecut în reviste înainte, este fără rost. Devii cunoscut de propria ta generație și de ceilalți, publicând în reviste, după aceea  publici în volum și ești luat în seamă.

VB – … există tendința, nu știu din ce cauză, a unei disipări, a unui soi de superficialitate. Probabil că nu mai avem răbdare. Probabil că asta este caracteristica generației mele.

AB – A mai fost un fenomen din cauza căruia generația de după două mii a pierdut. Înainte exista cenzura comunistă. Urmarea, în condițiile de libertate, a fost a unei explozii de literatură, mergând până la pornografie. Am observat, cu amuzament și cu bucurie, că niște autori, care atunci publicaseră tot felul de romane aiuristice, care nu aveau cum să intre în literatura adevărată, au renunțat iar acum încep să fie luați în serios pe niște cărți serioase.  Deci au trecut ca printr-o boală a copilăriei  în această amețeală de libertate.

VB – Ce oameni de cultură ați cunoscut în perioada  studenției sau după? Numiți câțiva  dintre cei pe care îi admirați! Aveți un autor sau mai mulți care v-au rămas în suflet, sau care v-au influențat scrisul?

AB – În general, critica m-a apropiat cel mai mult de Blaga. A fost pentru mine un extraordinar profesor. De la Blaga am învățat că o metaforă face mult mai mult decât zece metafore, adică metafora ca centru al poemului, ca centru al lumii, nu metafora ca floricelele puse în jurul versurilor.

VB –S-ar putea spune că viața este o metaforă a lui Dumnezeu?

AB – Dacă Dumnezeu are talent literar, da.  Am glumit. Sigur că da, viața este o metaforă a lui Dumnezeu.

VB – Ca autor, aparțineți neo-modernismului. Ați abordat forme sau genuri aparținând altor curente literare în afară de proza fantastică?

AB – Eu cred că aceste clasificări ale curentelor literare aparțin unui fel administrativ de discutare a poezie. Respectiv autorul scrie pur și simplu, după aceea el este încadrat de către critici într-un anumit curent literar. Cei care intră în mod conștient într-un anumit curent literar, nu sunt cei importanți, sunt cei care se așază cu o foaie de hârtie  și își spun: acum voi scrie o poezie simbolistă… ăla nu e poet adevărat. Adevăratul poet nu se hotărăște niciodată să scrie, versurile i le spune Dumnezeu, fără să-l întrebe. Singura scuză a poeziei este aceea că este inevitabilă.

VB – Sunteți câștigătoarea multor premii importante. Există vreo legătură între noțiunea de poezie și noțiunea de răsplată, respectiv premiile câștigate?

AB – N-ar părea că există o legătură între noțiunea de poezie și noțiunea de răsplată. Și totuși este ca un fel de formă a societății de a recunoaște,  că în general, nu pune poeții unde merită și atunci, din când în când, îi apucă remușcarea.

VB – Lăsând puțin zona poeziei, care sunt speranțele dumneavoastră în zona politicii? Mai are România vreo șansă să scape de vânzoleala asta existentă acum? Vă mai implicați în politică?

AB – Se spune că speranța moare ultima. Din păcate, ca să o ai, ca să nu o lași să moară, trebuie să ai și argumente, avem din ce în ce mai puține, deci, lucrurile merg foarte prost, exact în sensul în care vă spuneam: democrația se opune statului de drept, ceea ce este o monstruozitate… Un grup de oameni și-a propus pur și simplu să distrugă statul de drept, începând cu distrugerea justiției, singura care poate asigura un răspuns împotriva corupției care este endemică, nu doar în România, ci peste tot.  S-a propus să se găsească soluții sau chiar legi împotriva celor care defăimează țara. Ce înseamnă a defăima țara? Adică orice vei spune despre un ministru, înseamnă că defăimezi țara? Deci este o formă de cenzură care nu poate decât să sperie. Singura parte bună a acestei evoluții din ultimul an și jumătate este că a dus la trezirea spiritului civic, s-a ajuns la manifestații ale generației de astăzi, asemănătoare cu cele ale Alianței Civice din anii 90.

VB – Lipsește esența democrație – legea răspunderii actului politic. De la un anumit nivel în sus, nimeni nu răspunde de faptele sale, nu este tras la răspundere, indiferent ce face… Probabil că generațiile viitoare vor ști să ceară treaba asta. Corupția nu o va rezolva nici justiția, nici înăsprirea pedepselor, ci educația… când se va schimba mentalitatea în popor, se va schimba și politica.

AB – Justiția trebuie lăsată să-și facă datoria și între timp mentalitatea publică o să observe și, încet, încet totul o să se curețe. În societățile  tradiționale, de morală ține și frica de Dumnezeu. În societățile totalitare, intra frica pur și simplu. Asta îi ținea în frâu. Odată cu libertatea, au dispărut și frica, și rușinea. Țin minte că atunci când eram mică, mama spunea că cine nu știe de rușine, trebuie să știe de frică. De fapt rușinea avea legătură cu respectul față de morală care ține de creștinism… Religia a supraviețuit mai bine în condiții de teroare, decât în condițiile societății de consum. Deci, ea a rezistat mai puțin materialității în creștere, decât spaimei în creștere.

VB – Asistăm în România în ultimii treizeci de ani la un fenomen foarte ciudat. Oamenii care mergeau la biserică nu cunoșteau chestiuni de bază ale credinței, chiar  nu știau ce caută acolo, dar mergeau. A crescut mersul la biserică și a scăzut numărul credincioșilor.

AB – Asta este o lipsă de cultură,  lipsă de cultură progresivă în școli…

VB – Stimată doamnă, v-aș ruga să ne spuneți dacă urmăriți tinerele condeie? Credeți că avem în România  tineri de mare forță? Se remarcă în Europa scrisul românesc?

AB – … Atât în România, cât și în Republica Moldova există, efectiv, în continuare un izvor care curge, un izvor de poeți… Este clar că sunt mulți poeți buni și foarte buni. La Chișinău există o revistă care este sprijinită și de Ministerul nostru de externe, o revistă care se numește ,,Revista Literară” a cărui scop este să promoveze tinerele talente… Scriind acolo, eu și citesc mai mult și îmi dau seama ce bine stăm. Nu am senzația că toate țările stau atât de bine la poezie. Iar în ceea ce privește pătrunderea lor pe piața Europeană, este clar că Institutul Cultural, în forma  în care l-a înființat Horia Patapievici și care din fericire a rămas ca structură, ca format, neschimbată și după plecarea lui, a făcut enorm. Dacă o editură străină, descoperă un scriitor  român și dorește să-l publice, ea se adresează Institutului Cultural care-l susține  30% din valoare.  Asta a dus la lansarea foarte multor tineri scriitori români în lume.

VB – Pentru că majoritatea ascultătorilor Radio Vocativ trăiesc dincolo de granițele țării, vă întreb: v-ar fi plăcut să trăiți cu noi în afara României sau doar în România vă stă sufletul?

AB – În orice caz nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să plec din România. Înainte mă întrebau foarte mulți, de ce mă reîntorc și mă jenam să răspund… acum sună de-a dreptul comic, nu puteam să accept ideea că eu plec iar Ceaușescu rămâne, deci dacă el rămâne, înseamnă că e mai reprezentativ pentru români, decât mine, cea care pleacă.  Am fost odată, prin anii ’70,  cu soțul meu la un șantier, cu oameni simpli care trăiau în bărăci … ne-au invitat cu ei la masă și ridicau paharul, ciocneau și ziceau: să mai trăim o zi! Toată lumea râdea apoi din nou ciocneau și tot așa. Am întrebat ce înseamnă ,,să mai trăim o zi!”… Mi s-a părut extraordinar că nu le era frică unul de altul.

VB – Colegii mei  de la Cenaclul de la Roma ar fi foarte bucuroși să aibă un mesaj de la dumneavoastră. Ce le-ați transmite celor care scriu, celor care citesc? De bună seamă o să vă prezentăm într-o ediție specială a cenaclului nostru, o ediție dedicată Anei Blandiana, cărților, operei, vieții dumneavoastră.

AB – Vă mulțumesc, mă intimidați… Mi se pare extraordinar că existați. Sunteți un grup, un cenaclu reprezintă un grup, care face efortul să aibă și mijloace de comunicare, deci există real, și care să fie un fel de exprimare a culturii române  în ultimă instanță… Faptul că dumneavoastră sunteți în Italia și scrieți, și citiți, este un fel de a-l confirma pe Alecsandri, dar este și în același timp  felul dumneavoastră  de a contribui la ne smulgerea rădăcinilor, adică la faptul că rămâneți români, prin cultura română.

VB – Scriam mai de mult că nu poți pretinde să ai rădăcini și totodată aripi. Odată  ce ai ales să-ți iei zborul, de bună seamă că te smulgi de rădăcini, însă, întoarcerea la rădăcini, pentru că o pasăre zboară, se și întoarce la cuib, de unde-i pornită. De fapt, Cenaclul de la Roma menirea asta o are – să fie un punct de regăsire a identității noastre. Și identitatea noastră, desigur, stă în limba română.   Vă mulțumesc pentru interviu și mai ales pentru onoarea să vă întâlnesc!

     Interviu realizat de Valeriu Dg. Barbu, Roma – 22 martie

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici