Tăcerea şi tristeţea în iubire

178

Între lumină şi întuneric există întotdeauna acest pasaj de umbre ale sufletului tău. Simţi că nu eşti în întuneric dar nici la lumină iar sufletul tău este tras în două părţi, el nu este ancorat nici într-o parte, nici în alta. Eşti sigur de iubirea ta dar şi nesigur, nu este foarte rău în trăirea ta dar nici bine. Umbrele sunt gîndurile tale în iubire. Ele se amestecă şi îţi dau o stare de incertitudine, de nelinişte. Este foarte uşor să ştii unde te afli în iubirea ta raportată la celălalt, la ceilalţi, cînd ai siguranţă; eşti la lumină sau ai coborît deja în întuneric. Ştii ce atitudine să abordezi, ştii ce acţiuni îi atribui sufletului tău, dar cînd neliniştea şi nesiguranţa îţi invadează fiinţa, atunci parcă ai în faţa ta un zid de ceaţă după care nu mai vezi nimic. Umbrele sînt periculoase, înşelătoare, îţi poartă sufletul între stări care pot să te coboare în depresii puternice. Starea de fericire în iubire este în lumină, parcă tot ce este în jurul tău este cuprins de lumină, toate fiinţele le vezi în lumină, obiectele din jurul tău îţi devin mai dragi, iar starea de întuneric te coboară şi nu mai vezi în jur decît negru. Cea mai periculoasă însă este starea umbrelor, acolo eşti pe un tărîm în care o parte din tine speră, cealaltă parte cade în deznădejde.

Multe persoane se îmbolnăvesc pentru că sufletul lor este umbrit de gînduri ce nu duc într-un punct sigur. Cînd eşti la lumină toate lucrurile sunt sigure, cînd treci la starea de întuneric în suflet eşti îngheţat, suferi, dar cauţi o cale de scăpare; cea mai tulburătoare este însă starea de – între cele două, a umbrelor, aşa cum am definit-o aici. Nu ştii dacă este bine să continui în modul în care ai făcut-o pînă acum, nu ştii calea, nu o vezi, în jur este ceaţă. Semnele pe care le primeşti de la cel, cei, dragi ţie nu sunt chiar sigure, mintea ta le interpretează în mai multe sensuri. Atunci scade iubirea, şi pentru tine ca persoană, stima ta de sine este scăzută, dar şi iubirea pentru cei din jurul tău. De ce spun că umbrele sînt înşelătoare? Pentru că de cele mai multe ori problema este în mintea ta. poţi fi foarte sus şi să ai fericire, dar poţi cădea într-o nefericire totală şi asta chiar într-o singură etapă a vieţii tale, sau o perioadă scurtă de timp. Mintea îţi joacă feste de multe ori, poţi să construieşti turnuri infinit de griji, să cazi în capcane periculoase şi asta numai de la simplu fapt că ţi s-a părut că ceva nu este în ordine în atitudinea celuilalt. Starea aceasta te face să fii într-o mare tristeţe. Sufletul tău este trist şi copleşit de ceva din care nu vezi ieşirea.

Mulţi oameni sînt trişti, şi nu întotdeauna realizează că absenţa iubirii le-a adus tristeţea în suflet. O pun pe seama lipsurilor materiale, a lipsei oricăror altor lucruri dar niciodată pe seama lipsei de iubire. Mulţi se întreabă, cum adică, dacă nu am bani asta înseamnă că am o lipsă de iubire? Eu am o lipsă de bani nu o lipsă de iubire. Şi atunci intervine întrebarea, lipsa de bani duce la lipsa de iubire sau invers? Răspunsurile întotdeauna pot fi date pozitiv în ambele sensuri, dar asta nu înseamnă că sînt şi corecte dacă sînt date în ambele sensuri.. Cred că lipsa iubirii duce la lipsa de bani. Raţionamentul e simplu. Fiecare om este acordat la entitatea divină supremă, la Dumnezeu, el trăieşte în iubirea lui Dumnezeu şi face ceea ce este în Voia Domnului, păstrează legile iubirii care i s-au dat de către Mîntuitorul Hristos. Dacă eşti acordat în permanenţă la divinitate atunci sufletul tău nu este tras pe tărîmul umbrelor, nesomnului, neliniştii, întunericului, pentru că iubirea este lumină şi tu rămînînd în iubire, rămîi şi în lumină. Nu se poate să trăieşti aceste legi ale iubirii corect şi tot ce se întîmplă în viaţa ta să fie rău şi incorect. Fiecare om care păstrează iubirea în sufletul lui şi o păstrează curată nu poate să cadă în tristeţe şi deznădejde.

Deci, dacă iubeşti înseamnă că poţi avea o viaţă bună şi fericită, poţi avea un trai decent şi lipsit de griji majore? Răspunsul este da, dar asta numai dacă sufletul tău este acordat în permanenţă la iubirea divină. Îl iubeşti pe Dumnezeu, păstrezi legile iubirii, iubeşti pe cei din jurul tău, stai în lumină şi atunci lumina te va cuprinde.

Şi acum să vorbim de tăcere. Putem sinonimiza tăcerea şi tristeţea? Oamenii tăcuţi sînt de obicei trişti? Am observat acest lucru mai ales la oamenii care trec printr-o perioadă de singurătate, o perioadă limitată. Sînt mulţi oameni tăcuţi şi în cele mai multe cazuri îi găsim trişti, ei cad în apatia unor stări derutante pentru suflet. Întrebi pe cineva de ce tace şi te duci automat cu gîndul că este trist. De ce oamenii reuşesc să facă aceste asocieri? Este simplu, bucuria sufletului nu o poţi masca în tăcere, omului bucuros îi rîde faţa, vrea să vorbească mult, să spună totul, are o stare expansivă, gesturile sînt largi, palmele şi braţele deschise, ochii strălucitori, total diferit de gesturile omului trist, care vrea să meargă cît mai retras, se îmbracă în culori închise care nu atrag atenţia, merge ţinînd capul plecat, faţa ascunsă, îşi trăieşte propria tristeţe ascunzîndu-se. Sînt mai multe categorii de oameni care tac: gînditorii, timizii şi cei trişti. Cei mai mulţi sînt însă cei trişti. Dacă simţi că sufletul tău este trist este bine să vorbeşti cu cineva foarte apropiat, boala se instalează imediat după tăcere. Sînt trei etape pe care le-am observat la oameni: tăcerea, tristeţea, boala. Prima alarmă este tristeţea şi ea este periculoasă pentru suflet dacă nu ştii să o stăpîneşti. Sînt şi oameni tăcuţi şi fericiţi, pe aceia îi găsim în chiliile mănăstirilor sau retraşi în locuri singuratice. Tăcerea se experimentează începînd din suflet. Sufletul trebuie să îi comande minţii ca ea să tacă şi înăuntru să fie linişte. La oamenii evoluaţi tăcerea sinonimizează cu liniştea. Maeştrii spirituali foloseau termenul de tăcere pentru interior. Le spuneau discipolilor care nu scoteau nici un cuvînt să tacă. Unii erau nedumeriţi pentru că ştiau că de ore întregi nu vorbiseră nimic, nu îl înţelegeau pe maestru de ce le spune să tacă, mintea lor nu tăcea şi maestrul vedea acest lucru. Să mergem şi mai departe intrînd în stările de tăcere. Există tăcerea fizică, a minţii, şi a sufletului. Prima tăcere oare cum se manifestă? A auzit cineva ca şi corpul să tacă? Da, dacă mimica gestuală se opreşte, atunci corpul tace, despre cea a minţii se vorbeşte des dar puţini sînt aceia care reuşesc să îşi stăpînească mintea de a mai gîndi, de a vorbi cu voce tare. Uneori nici nu ne dăm seama ce zgomot poate să fie în capul nostru. Cînd îţi spui un lucru în interiorul tău imediat îi auzi rezonanţa în minte, cu cît ţipi mai tare în interior cu atît rezonanţa sunetului creşte si atunci mintea oboseşte de atîta gălăgie; poţi singur să ajungi la o tăcere a minţii încercînd să spui cuvintele cît mai încet pînă nu le mai simţi. Este o experienţă foarte bună. De cele mai multe ori observi tot ce se petrece în mintea ta cînd te rogi. Spui rugăciunea în gînd dar o auzi, cel mai greu este să o spui şi să nu se audă nimic în mintea ta. Abia atunci rugăciunea atinge cea mai profundă vibraţie şi eşti conectat la divin, cînd ea se topeşte în fiinţa ta. Şi dacă mintea a tăcut se întîmplă un lucru deosebit, sufletul se deschide, îl poţi auzi pe Dumnezeu acolo în inima ta. De ce oare toţi maeştrii sau sihaştrii încearcă să tacă cu toate cele trei tăceri? Care este scopul? Răspunsul e simplu, vor să Îl audă pe Dumnezeu.

Ne întoarcem la tăcere şi delimităm tăcerea în două: tăcerea oamenilor trişti şi a oamenilor fericiţi. Cei tăcuţi – trişti, se pot îmbolnăvi foarte uşor iar cei tăcuţi – fericiţi, pot evolua. Greu vei găsi un om care să îţi răspundă că tace pentru că este fericit, dar cea mai sublimă tăcere este aceea în fericire pentru că eşti în permanenţă conectat la divin. Mulţi sfinţi au tăcut toată viaţa lor dar aceia au vorbit de fapt cel mai mult.

Într-o dimineaţă plecam de acasă şi undeva în drumul meu văd undeva pe trotuar un copil care se uita foarte intens la mine. Primul impuls a fost să merg la el să îi dau bani şi îndoită m-am îndreptat spre el oferindu-i o bancnotă; el se uită la mine şi nici măcar nu întinse mîna să ia banii. Eram foarte mirată. Mi-a spus că el nu are nevoie de bani, îşi aşteaptă bunica să iasă de la pîine; mi-a mai spus că mama lui are bani dar este foarte tristă că tata lor i-a părăsit. Atunci l-am întrebat dacă şi el este trist; mi-a răspuns foarte calm că nu este trist pentru că a plecat tata de acasă ci pentru că mama lui e tristă şi nu ştie cum să se bucure. Am cunoscut-o şi pe bunica lui, am stat puţin de vorbă, tot ce spusese copilul era adevărat. Cel mai mult m-a impresionat copilul şi am rămas cu un impact profund după discuţia cu el. Era atît de preocupat să îşi vadă mama fericită încît nimic nu îl mai interesa. Ştiind că orice copil are reflexul de a lua în mînă ce îi oferă cineva şi asta o face chiar din instinct, m-a surprins că acel copil a avut forţa să mă privească în ochi şi să îmi spună despre tristeţea mamei. Cît de profund gîndea la acea vîrstă. Era mic. Ce ştia el despre tristeţe? Eram atît de curioasă să ştiu cum o vedea el pe mama lui tristă. Într-o zi l-am întîlnit tot la pîine. Am trecut special să văd dacă îl mai găsesc acolo. L-am întrebat de unde şi-a dat seama că mama lui este tristă. Răspunsul lui a fost foarte simplu, şi-a dat seama că mama lui este tristă pentru că nu îi mai este foame şi nu mai rîde. Şi pe el cînd îl supăra cineva la grădiniţă nu mai voia să mănînce. Fără cuvinte!

Să vă povestesc o altă întîmplare. O prietenă, care are puţin peste patruzeci de ani încearcă să îmi explice că e tristă dar nu ştie de ce. Situaţia ei materială este bună, soţul o iubeşte, au o fetiţă minunată dar ea este mereu tristă. Deci, nu era vorba de o tristeţe fizică sau una a minţii, nici materială ci mai degrabă a sufletului. Mulţi spun că dacă ai de toate; hrană, îmbrăcăminte, bunuri materiale – sufletul trebuie să fie fericit. Dar nu e chiar aşa. Era tristă şi nimic nu o mai bucura. Viaţa ei era bună dar liniară.

Vorbind mai mult cu ea am descoperit că ea se îndepărtase mult de Dumnezeu şi sufletul ei era aproape mort. Înainte de a se căsători mergea foarte des la biserică şi cînta într-un cor la o biserică din cartier. Acolo întîlnea oameni şi se bucura împreună cu ei. Depărtarea de divin acum era atît de mare încît nimic din jurul ei nu o mai făcea fericită şi tristeţea îi apăsa sufletul. Dacă se pierde din suflet acea dorinţă de a fi cu Dumnezeu, se pierde bucuria pentru tot ce este în jurul tău. I-am recomandat să se întoarcă la credinţă. A fost destul de greu pentru ea, era atît de căzută încît mi-era teamă să nu îşi ia viaţa. A mers la un părinte duhovnic. Foarte greu şi-a revenit dar a găsit bucuria în viaţa ei, echilibrul sufletesc fiind restabilit. Aici este vorba de umbre. Cînd umbrele vin peste tine nu ştii de fapt că apatia ta poate fi periculoasă. Nu ştii că poţi pierde absolut totul. Ele vin de nicăieri. Deodată totul ţi se pare întunecat. Cît de important este să fii conectat la divin. Iubirea divină îţi dă puterea să împarţi iubire şi la cei din jurul tău. Mereu trebuie să fii conectat la priză, dacă ai scos ştecherul din priză sufletul tău moare.

În cazul de mai sus lucrurile puteau ajunge la o limită cînd nu se mai putea face absolut nimic dar, Dumnezeu ne trimite întotdeauna ajutoare divine pentru a putea trece peste un impas. Să fim atenţi la umbre. Să nu lăsăm nimic nepotrivit să ne atingă sufletul. Să fim atenţi la tristeţe. Acolo unde apare să luptăm să scoatem sufletul de acolo. Să transformăm totul în bucurie. Să fim atenţi la tăcere. Acolo, în tăcere putem să Îl descoperim pe Dumnezeu. Acea tăcere este una bună.

Facebook Comments

1 COMENTARIU

Comments are closed.