Tibet – undeva între cer şi pământ

Platoul tibetan, cel mai mare ca întindere din lume, cuprinde o vedere largă a dealurilor ce par nesfîrşite şi sînt înconjurate la vest, nord-vest şi sud de maiestoasele lanţuri muntoase – Himalaya – muntele Everest, numit în tibetană Chomolungma (mama universului) – 8848 m, Kunlun – vîrful Liushi Shan 7167 m, Shishapangma numit şi Gosainthān – 8027 m, Cho Oyu numit în tibetană şi Jo-bo-dbu-yag (zeiţa turcoaz) – 8188 m, Lhotse, numit în tibetană Vîrf de Sud – 8516 m, Makalu – 8463 m, denumire ce provine de la cuvântul tibetan „mahakala”, care înseamnă „marele negru”, un alt nume dat zeiţei Shiva; are două vârfuri auxiliare : Kangchungtse – 7678 m şi Chomo Lonzo – 7818 m şi nu în ultimul rînd muntele Kailash, numit în tibetană Kangrinboqê sau Gang Rinpoche – 6638 m, unul dintre cei mai sacri munţi, considerat un loc sacru în patru religii: bon, budism, hinduism şi jainism.

Dincolo de aceste minuni ale naturii, la poalele acestor munţi, tibetanii îşi duc viaţa de zi cu zi aşa cum le-a fost lăsată de mii de ani de strămoşii lor. Cea mai neobişnuită trăsătură a arhitecturii tibetane este că multe din case şi mănăstiri sînt construite pe teren înalt şi locuri însorite orientate spre sud. Compoziţia structurilor este făcută de obicei dintr-un amestec de pietre, lemn, ciment şi pămînt. În oraşul Kangding din regiunea Kham, casele păstrează arhitectura din lemn. Ele sunt spaţioase şi se potrivesc bine cu mediul lor. Podelele şi tavanele sînt din lemn. Grinzi din lemn orizontale susţin acoperişul şi acestea la rândul lor sunt susţinute de coloane din lemn. Regiunea Kham, înconjurată de păduri este cunoscută pentru casele sale frumoase din lemn construite într-o gamă largă de stiluri şi bogat decorate cu ornamente tot din lemn. Interioarele caselor sunt şi ele lambrisate cu lemn şi dulapurile sînt bogat ornamentate cu varii motive tibetane. Arta tîmplăriei este transmisă din tată în fiu şi se pare că există o mulţime de tîmplari pe tot cuprinsul regiunii. Cu toate acestea o ameninţare pentru tîmplăria tradiţională tibetană este utilizarea tot mai mare a structurilor de beton (preluate de la chinezi). Un plus în arhitectura religioasă din mănăstiri sunt acele roţi de rugăciune, precum şi doi cerbi sau dragoni ce pot fi văzuţi pe aproape fiecare Gompa (fortificaţii ecleziastice budiste). Cu 117 m înălţime şi 360 m lăţime, Palatul Potala este considerat cel mai important exemplu al arhitecturii tibetane. Fostă rezidenţă a lui Dalai Lama, conţine peste o mie de camere pe 13 niveluri şi adăposteşte portrete ale conducătorilor Dalai Lama din trecut şi statui ale lui Buddha. Este divizat în Palatul Alb exterior, care serveşte drept cartier administrativ şi Apartamentele Roşii interioare, care conţin sala de adunare a Lama, chilii, 10 mii de altare şi o librărie vastă de scripturi budhiste. Tibetanii au o viaţă destul de aspră şi mai ales din cauza climei. Se ocupă cu agricultura, tîmplăria şi cresc animale. Sunt foarte conservatori în îmbrăcăminte, iar stilurile tradiţionale abundă. Femeile poartă rochii de culoare închisă pe o bluză colorată din lînă cu dungi iar şorţurile au cusute semne specifice arătînd astfel dacă femeia este căsătorită sau nu. Bărbaţi şi femei poartă mîneci lungi, chiar şi în lunile fierbinţi de vară. Cu excepţia călugărilor lama care îşi rad capul, tibetanii poartă părul lung cu o panglică în jurul capului împodobită cu un model complicat de împletituri mai mici ca o coroană. Pe cap poartă o pălărie din fetru, conică, mare, a cărei formă variază în funcţie de cartierul din care provin. Costum lor nu este unul elaborat. Se compune din Chuba, o robă lungă încăpătoare, cu mîneci largi, alungite care atîrnă pînă la pămînt. Aceasta este prinsă în talie cu un cordon de lînă, astfel încît fustele sale ajung pînă la genunchi iar faldurile superioare formează un buzunar circular enorm, rotund, denumit ampa, aflat în zona pieptului. În el, tibetanii pun vase mici de alimentaţie, o pungă de tsampa, şi multe alte necesităţi toate mici. Multe chubas sunt făcute din lînă gri, simple. În zona Lhasa ele sînt vopsite în roşu închis. Nomazii poartă chuba din piele de oaie, cusute manual şi grosolan tăbăcite în unt, cu lîna pe interior. Un lucru interesant este că, numele tibetane nu sunt diferenţiate pe sexe. Acelaşi nume poate fi purtat în egală măsură de un bărbat sau de o femeie. Exemple: Sonam, Dawa (lună), Tenzin – pot fi nume de bărbaţi cît şi de femei. Referitor la bucătăria tibetană ea este destul de diferită de cea a vecinilor săi. Culturile tibetane cresc la altitudini mari. În puţine zone din Tibet cresc şi culturi de portocale, banane şi lămîi. Cea mai importantă cultură din Tibet rămîne orzul. Făina albă din orz prăjit numită tsampa este aliment de bază în Tibet, precum şi Sha Phaley (carne şi varză în pîine). Balep este pîinea tibetană mîncată la micul dejun şi la masa de prînz. Există diverse alte tipuri de balep şi plăcinte. Thukpa (supa cu tăiţei) se serveşte la cină, ea se compune din fidea de diferite forme, legume, carne şi în bulion. În bucătăria tibetană se folosesc beţişoarele din bambus, dar în unele zone din Himalaya alimentele sunt consumate cu mîna. Bolurile mici de supă sînt de asemenea utilizate de către tibetani. Carnea care o folosesc la mîncăruri este de iac, capră sau oaie, uscată sau fiartă într-un sos picant cu tocană de cartofi. Iaurtul, untul şi brînza sunt şi ele consumate des. Nu putem uita de celebrul ceai tibetan cu unt şi sare, el este oferit întotdeauna ca dovadă de ospitalitate. Aceste obiceiuri au fost luate de tibetani şi în India. Liderul spiritual al Tibetului, Tenzin Gyatso, actualul Dalai Lama, a fost nevoit să fugă din ţară în 1959, ameninţat de comunişti. A primit azil politic în India. Peste o sută de mii de tibetani locuiesc împreună cu el în nordul Indiei, unde, sub îndrumarea sa, au fost redeschise şcolile budhiste şi cele de medicină tradiţională. Afişarea şi posesia pozei lui Dalai Lama este interzisă în China. La fel ca şi afişarea sau posesia steagului tibetan tradiţional. Cine încalcă aceste restricţii riscă ani grei de închisoare. Chiar dacă a trecut prin momente grele, poporul tibetan a fost şi a rămas profund religios. Acest lucru se observă atît în mănăstirile care au număr impresionant de călugări, cît şi în viaţa lor personală religioasă.

Această credinţă religioasă o vedem şi în cultul îngropării morţilor. Înmormîntarea Cerului, după cum mai este cunoscut acest ritual al morţilor, este încă o practică des întîlnită în preajma satelor din Tibet. Cînd un tibetan moare, acesta nu este îngropat. Riturile de trecere de pe aceste meleaguri sînt şi ele îmbibate de preceptele budhismului tibetan Vajrayana, la fel ca fiecare aspect al vieţii cotidiene de aici. Conform acestei credinţe, corpul uman trebuie să se întoarcă în elementele primordiale din care a fost plămădit imediat ce sufletul îl părăseşte. Dacă trupul omului poate să hrănescă o altă făptură după moartea acestuia, cu atît mai bine. Iar cum în ierarhia vietăţilor din Tibet vulturii pleşuvi sînt deasupra viermilor, cadavrele nu mai sînt îngropate ci oferite vulturilor pe stînci, folosite de sute de ani în acest scop. Odată ce un membru al oricărei familii şi-a dat obştescul sfîrşit, rudele sale merg în aceeaşi zi să ofere cadavrul vulturilor. Vulturii pleşuvi şi zăganii aşteaptă planînd în cercuri largi, ca oamenii să-şi încheie slujba religioasă şi să părăsească locul. În momentul în care nu a mai rămas decît scheletul, ritualul continuă. Rudele se ajută de baroase şi topoare pentru a măcina oasele defunctului. Bucăţile infime de oase sînt apoi amestecate cu faină de orz şi oferite ciorilor şi corbilor astfel încît orice făptură a divinităţii să profite de ultimele rămăşiţe umane. (unul dintre textele de referinţă este „Cartea Tibetană a morţilor”). Frumoase şi steagurile tibetane, ele sunt de cinci culori, simbolizînd cele cinci elemente. Se aşează în zona templelor sau stupa (mici mausolee construite deasupra osemintelor de sfinţi îngropate). Pe ele se scriu rugăciuni pe care vîntul le poartă mai departe.

Tibetul rămîne un tărîm fascinant şi vreau să închei aceste referinţe cu o legendă care mie mi-a plăcut foarte mult, făcînd astfel referire la poveştile tibetanilor, cum că, în munţii Himalaya s-ar afla maeştri ce trăiesc de la începuturile lumii. În secolul al unsprezecelea în India a fost o mare secetă. Stăpînitorul Indiei din acele vremuri s-a hotărît să viziteze un mare maestru tibetan care trăia într-o peşteră sfîntă pentru a-i cere ajutorul. În peşteră îl aşteptau multe pericole: şerpi nereali şi reali, nu putea să respire iar asupra corpului şi spiritului său acţionau forţe necunoscute. În starea de meditaţie prinţul stăpînitor a putut să se înţeleagă cu spiritul marelui maestru. Cînd acesta a înţeles că prinţul are intenţii paşnice şi roagă să i se acorde ajutor pentru oameni, i s-a permis intrarea în locul sfînt. Grota era foarte mare şi consta din douăsprezece încăperi. Într-una dintre aceste încăperi prinţul l-a găsit în starea samadhi pe marele maestru, în timp ce spiritul acestuia plutea alături. Corpul său era uscat, însă el trăia. Acest om se afla în grotă de 1.600.000 de ani. A deschis doar puţin ochii. Prinţul indian a început să vorbească cu el în sanscrită cerîndu-i ajutorul. Omul uscat l-a înţeles făcînd semn cu ochii. A arătat spre un obiect care se afla pe perete. Acesta era un inel nereal. Prinţul indian a luat inelul şi a mers spre ieşire. Într-o altă cameră a mai întîlnit un om în starea samadhi, un prinţ al comunităţii sikh; acesta intrase în starea samadhi în secolul al cincilea şi despre el se cunoaşte că în secolul al şaptesprezecelea a revenit din starea samadhi la viaţa normală. La ieşirea din peşteră, prinţul a văzut opt şerpi. Unul dintre aceşti şerpi a făcut să picure din sîngele lui pe inelul nereal. Această picătură s-a ridicat la cer şi curînd a început să plouă.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici