Toate căutările noastre pornesc şi se opresc în acelaşi punct – avem nevoie de iubire

19

Am putea porni chiar de la drumul pe care l-a străbătut Mîntuitorul Hristos pe parcursul întregii Sale vieţi. El a fost născut din Iubire şi trimis pentru a lăsa aici pe pămînt legile iubirii. Rememorînd misiunea Lui realizezi că asta este de fapt şi misiunea ta, de a căuta mereu calea de a iubi şi a primi iubire de la cei din jurul tău. Omul poate că nici nu realizează că el toată viaţa caută iubirea şi dacă o găseşte în iubit, iubită, soţ, soţie, o caută mereu în cei apropiaţi lui. Nu este de ajuns să te iubească numai mama, tata, nu eşti niciodată complet dacă ai parte numai de această iubire, ai nevoie să fii iubit şi de cei din exteriorul tău; dar e bine să nu uiţi un lucru important, poţi primi iubire de la cei din jur dar este necesar să o dăruieşti şi tu la rândul tău, pentru că toţi cei de la care aştepţi tu, au aşteptările lor. Să nu te mire dacă cei de lângă tine cer mereu iubire, cred că asta, de fapt, pretinzi tu de la ei.

În adunări, îi observăm pe cei care vorbeau şi cereau atenţie, nu puteau să spună „daţi-mi iubire”, spuneau „puţină atenţie vă rog” şi dacă nu o primeau erau foarte dezamăgiţi şi plecau întotdeauna acasă gîndind: „oamenii aceia nu prea mă iubesc”. Deci, ce modalitate interesantă de a pune problema şi sunt convinsă că majoritatea gîndesc aşa; cînd nu primeşti atenţie imediat interiorul tău este ca un arc, devii chiar puţin speriat şi imediat faci o conexiune întrebîndu-te dacă de fapt eşti iubit. Omul neiubit este speriat, deci atunci cînd sufletul simte lipsa iubirii este speriat de-a binelea. Nu îţi doreşti decît să fii în armonie cu ceilalţi din jurul tău, în traducerea sufletului tot iubire se cheamă.

Dacă ceva te sperie foarte tare şi nu te lasă să poţi evolua, asta cu siguranţa este lipsa iubirii. Stai şi te întrebi cîţi oameni iubeşti tu şi îţi ies la socoteală puţini, întotdeauna puţini; eu cred că sunt mult mai mulţi dar e greu să crezi că tu o iubeşti pe vecina ta de uşă, nu i-ai dăruit decît o floare cîndva sau poate mai puţin dar asta tot iubire este.

De dimineaţă pînă seara omul caută iubirea, nu se poate uita în el să facă un calcul cam cîtă iubire a dat într-o zi, dar ştie sigur că fapta bună care a făcut-o a fost iubire, plăcinta împărţită cu un coleg de serviciu tot iubire a fost. Faptele de iubire există în fiecare parte din timpul şi viaţa noastră şi totuşi la sfîrşitul zilei apare din nou nemulţumirea, ea ca un ciclu, apare şi dispare dînd naştere la conflicte în interiorul tău. Inima şi mintea se pun la bătaie, se pot certa dar se pot ajuta foarte bine în acelaşi timp. Conflictul acesta face oare ca iubirea dăruită să fie preţuită mai mult? Dacă nu ar exista o neînţelegere cu sinele tău, ai mai putea oare să ajungi să te opreşti într-un punct găsind o motivaţie mulţumitoare? Un conflict cu sinele tău este foarte bun, te ajută să conştientizezi şi să ajungi la o înţelegere cu mintea şi inima ta. Porneşti dintr-un punct şi ajungi în cu totul alt punct, acolo vezi cu adevărat unde se îmbină decizia minţii tale cu cea a inimii şi dacă eşti mulţumit, tu cu tot întregul tău se cheamă că ai făcut ceea ce trebuia şi ceea ce te-a împăcat. Iubirea înseamnă unirea ta cu tine, relaxarea tuturor muşchilor, a simţurilor, omul chiar are tendinţa să spună că respiră uşurat după ce a găsit o soluţie potrivită necesară. El spune de fapt că mintea şi inima lui au fost de acord în acea problemă, că sinele lui s-a armonizat în iubirea totală şi a reuşit să găsească soluţia bună.

Să ne întoarcem la căutare. În fiecare zi căutăm mijloace de a fi iubiţi, asta în primul rînd, sîntem relativ mulţumiţi că la sfîrşitul unei zile am fost iubiţi de multă lume. Poate că nici nu observăm că această căutare se transformă pe zi ce trece în foame, foamea de iubire. Ca să poţi trăi este necesar să te alimentezi, la fel şi cu iubirea, ea hrăneşte toate celulele noastre în mod subtil. Foamea aceasta de iubire este foarte periculoasă dacă depăşeşte limitele normale. Tu nu mai cauţi să fii echilibrat în a mînca porţia ta de iubire de la cei din jur şi fără să îţi dai seama aluneci în panta de a cere cît mai mult de la cei de lîngă tine, motivînd că tu le dăruieşti foarte mult şi aşa trebuie să îţi dăruiască şi ei ţie.

Aici apar anomaliile, aici au loc devierile de pe traiectoria firească a vieţii. Suntem mereu în faza de a ne convinge pe noi înşine că ştim să iubim cel mai frumos şi mai sincer şi de aceea nimeni nu se compară cu noi, oferind toate aceste sentimente în această foame a noastră nu realizăm unde ne aflăm şi ce se întîmplă de fapt cu sinele nostru. Mereu repetând această frază: „dar eu am căutat întotdeauna să îţi ofer totul, ţi-am dat, ţi-am dat foarte multă iubire, ţi-am dat totul”. Adevărat este că cei care spun aceasta au o mare breşă în a percepe iubirea. Ce s-ar fi întîmplat dacă şi Mîntuitorul ar fi spus la fel? Unde am fi ajuns şi ce fel de iubire am fi asimilat în noi?

Acum ceva timp în urmă am fost în casa unor prieteni – pacienţi de-ai mei. Primul lucru care mi l-au spus a fost că ei se caută unul pe celălalt şi nu reuşesc să se mai găsească. Pînă acum un an se găseau în tot ceea ce făceau împreună iar după acest timp dispăruse liantul dintre ei. Am încercat să caut cauza, nu se certau, nu aveau probleme financiare, cu părinţii se înţelegeau bine. Unde era problema? Încercînd să le mai pun întrebări despre modul lor de viaţă, obişnuinţă de zi cu zi, am aflat că el avusese o pasăre pe care o iubea mult, un mic canar care îl îngrijea şi se preocupa să fie răsfăţatul familiei. Provenind dintr-o familie de la ţară, el iubea foarte mult păsările şi cînd canarul a murit din senin, lucrurile s-au schimbat şi sufletului lui nu a mai fost la fel. Explicaţia: el fiind crescut într-o familie de oameni credincioşi şi cuminţi de la ţară dar mereu preocupaţi de grijile gospodăriei, a cunoscut iubirea într-o anumită formă, timpul petrecut cu păsările pe care le iubea l-a învăţat să perceapă iubirea. Cînd canarul a dispărut, s-a făcut o breşă în iubire, ea nu mai era întreagă, pentru că fiind învăţat să împartă iubirea la trei, acum rămăsese o parte de iubire care nu o putea aloca nimănui. El avea foarte multă iubire de dăruit. Le-am recomandat să facă un copil.

La prima vedere poate părea un caz simplu dar nu e simplu deloc. Dacă înveţi un copil de mic să se joace cu un animal, în fiinţa lui se produce o schimbare, petrecînd mult timp, jucîndu-se cu el învaţă să iubească foarte tare acea fiinţă care este a lui. Oare de ce iubeşte el foarte mai mult acel animal? Pentru că l-a avut în preajmă ori de cîte ori a avut nevoie de el şi pentru că s-a făcut un transfer de iubire între cei doi. Şi dacă întrebi un copil mic pe cine iubeşte el cel mai mult, te poţi aştepta să îţi spună că pe Dodo sau altceva, şi tu îl întrebi uimit cine este acel Dodo; căţelul lui de pluş sau căţelul adevărat o să îţi răspundă.

Factorul timp este foarte important în iubire. Toţi căutăm iubirea dar pe acea care este şi cu timp, de iubire fără timp nu avem nevoie.

Cunoaştem pe cineva în viaţa noastră, dorim să avem o relaţie dar ne gîndim întotdeauna şi la factorul timp. Nu doreşte nimeni ca în viaţa lui să apară cineva care îl iubeşte fără să îşi facă timp pentru a petrece clipele de dragoste împreună.

Noi căutăm iubirea dar nu numai forma ei simplă, este foarte adevărat, deci căutările noastre sunt complexe.

Omul caută toată viaţa acel lucru care să îi aducă linişte şi pace în fiinţa lui, el caută iubirea, dar nu orice formă de iubire ci pe cea potrivită sufletului lui. Nu există decât o singură formă de iubire care să satisfacă toată fiinţa unui om, cea completă, cea cu timp.

Facebook Comments