Trisaghionul, imnul ingerilor – tainic echilibru cosmic

Ce poate fi mai frumos decît să ascultăm un imn cîntat de îngeri, aceasta depăşeşte chiar şi închipuirea noastră, dar în cer, îngerii cîntă neîncetat, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, în traducere literală „Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fără de moarte – miluieşte-ne pe noi!”. Trisaghionul – slavă întreită lui Dumnezeu, de trei ori slavă este un imn revelat divin prin gura unui copil, tradiţia ne transmite că în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436), un cutremur foarte puternic s-a abătut asupra oraşului şi împăratul împreună cu patriarhul şi clerul au ieşit în procesiune pe străzi făcînd rugăciuni pentru încetarea cutremurului care nu se oprea; în acest timp un copil este răpit la cer şi aude acest imn intonat de îngeri, el îl transmite mulţimii şi toată lumea cîntă imnul iar cutremurul se opreşte. De atunci acest imn a rămas ca o rugă mai puternică în momente de cumpănă, prin el se invocă infinita milă a Domnului pentru a salva pe copiii săi din cele mai mari necazuri, aduce echilibrul cosmic şi armonizează toate elementele naturii redînd liniştea şi ordinea firească. Imnul este trimis prin revelaţie dumnezeiască şi profetului Isaia „Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea cîte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau./ Şi strigau unul către altul şi ziceau: Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pămîntul de slava Sa” (Isaia, 6,2-3). Apoi, Sfîntul Ioan Teologul scrie în Apocalipsă „ Şi cele patru Fiinţe au fiecare din ele cîte şase aripi, de jur-împrejur şi pe dinăuntru sunt pline de ochi, şi odihnă nu au ziua şi noaptea, zicînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Este şi Cel-ce-Vine”( Apocalipsa 4,8). Într-un Sfînt Sinod ecumenic V – VI ţinut la Trulan, printre canoanele date în această adunare se discută şi despre acest imn, cântarea trisaghionului să fie cîntată în vremea schimbărilor cosmice. La început imnul nu se cînta decît în anumite procesiuni sau la anumite hramuri de praznice împărăteşti, abia mai tîrziu el este adăugat în Sfînta Liturghie din fiecare dumnică. În secolul VI se citeşte întîi rugăciunea trisaghionului, „Dumnezeule cel Sfînt, Care întru sfinţi Te odihneşti..”, şi apoi se intonează imnul aşa cum a rămas pînă în zilele noastre. Sfîntul Isaac Sirul explică această odihnă a lui Dumnezeu întru sfinţi ca, „Sfinţenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelenţă, e profund apofatică dar, în acelaşi timp, profund trăită. În simţirea şi înţelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curăţie. Dumnezeu se odihneşte întru sfinţi datorită efortului lor de curăţire responsabilă şi de statornicire în faţa prezenţei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtaşi de cea mai proprie însuşire a lui, de sfinţenie, sălăşluindu-Se cu sfinţenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezenţa dumnezeiască.”

Sfînt, Sfînt, Sfînt , această repetiţie, aşa cum o rostesc îngerii neîncetat revelează cele trei însuşiri ipostatice ale lui Dumnezeu; Sfînt Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Tare izvorul sfinţeniei, Cel ce este şi era şi va fi, care a „Întru’nceput a făcut cerul şi pămîntul” (Fac, 1,1), Sfînt Dumnezeu Fiul, Cuvîntul – Sfînt, care a desfiinţat prin Cruce pe cel care are puterea morţii şi ne-a dăruit viaţa şi tăria şi puterea de a călca peste diavol, „Pace vă las vouă, Pacea mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze..” (Ioan, 14,27-28), Sfînt Dumnezeu Duhul Sfînt – Mîngîietorul, fără de moarte, care ne miluieşte şi ne dă nouă viaţă, suflarea, „ Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mîngîietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămînă cu voi, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-l vede şi nici nu-L cunoaşte..” Sfîntul Ioan Damaschinul spune despre această sfinţire întru unire treimică, „Cîntarea serafimică a Trisaghionului mărturiseşte umbrit taina Treimii Ipostasurilor printr-o revelaţie numerică: „Sfînt, sfînt, sfînt…” şi totodată mărturiseşte unimea… firii dumnezeieşti: „…Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui”. Dar ceea ce Serafimii exprimă umbrit este revelat prin persoana Fiului întrupat: Hristos Întrupat este Revelatorul Treimii, prin El se face cunoscută oamenilor Treimea cea de o fiinţă. Aşadar, cu privire la dumnezeire, mărturisim o singură fiinţă, o singură fire şi o singură formă. Dar nedespărţite sunt cele trei, cele trei ipostasuri, cele trei persoane cunoscute prin caracteristicile corespunzătoare, adică proprietăţile idiomatice. Or, caracter al ipostasului părintesc Se numeşte Fiul, nu fiindcă acesta ar constitui identitatea Tatălui (căci cine ar presupune un asemenea lucru, minte avînd şi cuget întreg?), ci fiindcă Tatăl Se recunoaşte şi este în mod fiinţial caracterizat ca Tată prin faptul că are un Fiu. Şi fiindcă pururea Fiul, avînd toate ale Tatălui în Sine Însuşi, rămînînd Fiu, Îl indică pe Acela din Care este ca o icoană a Lui, neschimbătoare prin fire. De aceea şi spune „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” Minte fiind, Cel ce este Dumnezeu fără de început este prin fire izvor al Cuvîntului de aceeaşi fire. Tată fiind, este născător al Fiului de aceeaşi fire. Pentru aceasta şi este Cuvîntul lui Dumnezeu Fiul Însuşi al Tatălui”.

Deci, Dumnezeul nostru Cel Sfînt apără şi miluieşte întreg poporul, acest echilibru cosmic se menţine în permanenţă prin comunicarea pe care omul o are cu Dumnezeu, chiar şi în propriile rugăciuni pe care le face omul el tinde să se repete şi Îl roagă pe Dumnezeu în permanenţă să fie pace şi să nu vină vreun cataclism care să îi ia de lîngă sine pe cei dragi. Acest echilibru şi pace cosmică, ca să mă exprim în acest fel este de fapt balanţa iubirii în univers. Cosmosul şi iubirea acest întreg pe care omul îl desăvîrşeşte atît cît poate în fiecare zi.

Imnul în sine reprezintă puterea lui Dumnezeu de a menţine mereu această stare de bine între cer şi pămînt. Cuvîntul „Puternic” este rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii cu o tonalitate ridicată, glas de tunet, chiar între repetiţia imnului trisaghion. Repetiţiile au un rol important în toată tradiţia creştină, în special la slujbele de dimineaţă, seara şi de noapte se rosteşte Doamne miluieşte de multe ori în etape de patruzeci de rugăciuni. Aşa cum şi îngerii din cer cîntă neîncetat pînă la sfărşitul veacului mărirea lui Dumnezeu.

Omul nu are percepţia cosmosului decît prin directa legătură cu Dumnezeu şi natura. Sfîntul Atanasie cel Mare scrie despre această armonizare a celor din cosmos cu cele de pe pămînt: „Cine, văzînd cele contrare prin fire, unite şi trăind într-o legătura armonioasă, văzînd de pildă focul amestecat cu răcoarea şi uscatul cu apa şi acestea neluptîndu-se între ele, ci alcătuind o unitate, ca un singur trup, nu se va gîndi că Cel ce le uneşte este în afară de ele?[..] „Căci s-ar produce o mare luptă între ele, una arzînd, alta răcind, ceea ce e greu trâgînd în jos, ceea ce e uşor trăgînd, dimpotrivă, în sus, soarele luminînd, aerul întunecând. Ba şi ste­lele s-ar lupta între ele, pentru că una se află într-o poziţie inferioară, alta, într-una superioară. Şi noaptea n-ar face loc zilei, ci ar rămîne mereu opusă ei şi luptând cu ea. Iar petrecîndu-se lucrurile astfel, nu s-ar mai vedea o unitate frumoasă (un cosmos), ci un haos (o acosmie), nu o rînduială, ci o neorînduială şi nu o sinteză, ci o anarhie, şi nu măsuri, ci lipsă de măsuri. [..] Fiindcă deci nu e o neorînduială, ci o rînduială în toate, şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie, şi nu e un haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui stăpîn, Care le adună şi le ţine strînse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele. Şi deşi nu Se arată ochilor sub rînduială şi armonia celor contrare, e de cugetat Cârmuitorul şi Orânduitorul şi Împăratul.

Despre teologia cosmosului ne vorbeşte şi Părintele Stăniloaie, Importanţa înţelegerii cosmosului1 ca element de legătură între om şi Dumnezeu este cu atît mai mare cu cît omul nu doar se foloseşte de creaţie, ci este şi responsabil pentru aceasta.”

Poetul creştin Nichifor Crainic vede ţara lui precum cosmosul. În acest univers plin de Dumnezeu, ţara lui îi este cea mai apropiată de suflet. „Toată primăvara în ţara noastră miroase tămîios a Duhul Sfînt” – poezia Însămînţare.

Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaot – Sfînt eşti Dumnezeul nostru, sufletul este uimit în faţa măreţiei lui Dumnezeu, „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

Note

Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de misiune   al B.O.R., 2000

Despre Sfînta Treime. Despre cîntarea Trisaghionului, Sf. Ioan Damaschin, Ed, Sophia, Bucureşti

Sfînta Treime sau La început a fost iubirea, Pr. Dumitru Stăniloaie, Ed. Institutul Biblic, Bucureşti, 2005

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici