Turia, ”monstrul” copilăriei – o poveste de suflet

Apusul de soare o găsi pe Turia  tolănită în ierburile înalte. Roşul preschimbat din portocaliul după-amiezii, îi dădea o senzaţie de moleşeală, doar gâzele îi deranja odihna, sâcâind-o.

Turia este o tigroaică trecută de multă vreme de tinereţea cea plină de acţiune, de întâmplările extraordinare. Acum, toţi puii ei au plecat,  au familii pe care și le apără, le hrănesc, vânând dincolo de deluşorul acesta cu răriş iar spre poale, cu ierburi grase şi arbuşti stufoşi, locul de unde vă povestesc:

Când era în putere, tigroaica, multe şi aprige bătălii a purtat, a crescut generaţii de pui, a traversat râul, atunci când oamenii s-au apucat să-şi ridice un sat tocmai în locul unde îşi duceau traiul ea şi puii dintâi. A apărat noul teritoriu pierzându-şi din frumuseţea maiestoasă a trupului ei de tigroaică, dovadă vieţii tumultuoase stau cicatricele, blana ruptă pe alocuri, dar mai ales înfăţişarea, chipul, dacă ai privi-o n-ai putea să nu te înspăimânţi, ai zice că-i cea mai rea, cea mai fioroasă jivină care ţi-ar putea ieşi în cale… brrrr!…

Doar sufletul ei nu-l ştia nimeni.

Pe vremea când oamenii au început să invadeze spaţiul ei, copii gălăgioşi şi zburdalnici, deseori se rătăceau prin văile râului, peste dealuri iar ea îi urmărea cum se joacă asemenea puilor ei. Îi îndrăgi şi nu le făcea nici un rău, nici copiii nu se sinchiseau de ea, o priveau ca pe o pisică uriaşă şi-i aruncau ghemotoace din câte o hăinuţă pe care şi-o luau unul altuia în jocul lor, în glumă. Uneori o călăreau ca pe un ponei sau o chinuiau trăgând-o de coadă.

După ce aşezarea oamenilor s-a extins, devenind un mic orăşel, Turia îşi amintea cu nostalgie de copiii pe care îi îndrăgea, acum ea rareori se mai apropia de râu.

I-ar fi plăcut să poată trăi printre copii, să le fie tovarăş de joacă, de peregrinări prin îndepărtatele locuri pe unde umblase în tinereţea ei sau pe unde izbuteau micuții să ajungă.

Zilele trecute, mânată de un dor nestăvilit, se apropiase până la marginea împădurită a orăşelului, aici, o familie era la picnic, frigea pe grătar cârnăciori şi frigărui, clinchet de sticle cu suc şi cu bere, râsete, copii jucându-se cu o minge mare cât Luna, colorată, la fel ca blana Turiei  din tinereţe.  Nu-şi putea lua ochii de la prichindeii care, la un moment dat,  au scăpat mingea taman spre locul de unde îi privea…

Unul dintre copii se îndrepta spre minge când …o zări lângă tufă.

La prima vedere, copilul rămăsese uluit, înspăimântat, apoi prinse a urla cât îl ţinea gura şi fugi cale întoarsă la părinţi:  monstrul, monstrul, tată, ia puşca…!… monstrul…

Unde, unde…?  încerca să-l liniştească omul, căutând cu ochii dincotro venea băiatul său.

Ca la un semn, toţi copiii au început să urle speriaţi, stârnind un vacarm de nedescris, ai fi zis că  s-a întâmplat cine ştie ce. Turia se retrăsese brusc în tufişuri apoi lăcrimând, se îndepărtă. Şi nu a vrut decât să-i privească. În calea ei se opri să bea un strop de apă, dintr-un ochi de lac. Îşi oglindi chipul în luciul apei. Pricepu acum de ce copiii s-au speriat atât de tare. Arăta chiar a monstru. Cicatricele, semnele adânci de pe trup, căpătate în lupte grele, pe când îşi apăra existenţa sa şi a puilor, a teritoriului, îi marcase urât, farte urât înfăţişarea. Vai, bieţii pui de om, cum să nu se înspăimânte la vederea mea…? Dar unde aş putea găsi o oglindă şi pentru dorinţele, visurile, sufletul meu? Cum să-i fac pe copii să nu se mai sperie deloc la vederea mea?  În urmă, la capătul pădurii de la marginea orăşelului, tatăl celor cinci, atâţi erau,  după ce-şi linişti odraslele, cu un licăr în ochi le povesti despre o tigroaică frumoasă din copilăria lui, acum părând vremea aceea atât de îndepărtată! Povesti cu drag despre câte jocuri, despre multe momente, nu doar emoţionante, cât și pline de înţelepte învăţăminte.

Copiii ascultau vrăjiţi părându-li-se doar o poveste, uitaseră spaima. În sinea lui recunoscu amărăciunea, luat cu treburile lumeşti, cu şcoala, apoi cu o carieră în muncă, familia din ce în ce mai numeroasă, de multă vreme nu se mai gândi la fascinaţia copilăriei, la Turia, la natura de atunci…

Cât n-ar fi dat să se regăsească chiar aici şi acum cu tigroaica copilăriei lui, să-i prezinte cei cinci pui, soaţa lui, să zburde împreună şi el cu ei, poate astfel, copilăria pierdută ar reveni şi ea…

Dar cine ştie,  pe unde o fi Turia…!

Tigroaica, aşa de tristă nu mai fusese niciodată, şi în acelaşi timp resemnată, se întinsese sub roşiaticele umbre ale amurgului, aştepta noaptea.

Încet-încet, noaptea aşternu liniştea peste văi, peste păduricea şi orăşelul acela. Şi cumva …în sufletul Turiei.

Valeriu DG Barbu

Facebook Comments