ultima emigrație

Într-o dimineață oarecare, Tonq, un băiețel care va împlini chiar mîine – poate ieri – șapte ani, ieșise, cum îi era obiceiul, în grădina din spatele casei. Chiar de mic, de pe vremea cînd își putea aminti și pînă aseară, în grădină  erau foarte multe flori, tufe şi feluriţi arbori iar pe ramurilor acestora păsări fel de fel. Dimineața se trezea şi ieșea din casă doar pentru a asculta concertul de gală dat special pentru el, de păsările care se întreceau una pe alta să-i cînte.

Dar recent, observase ceva straniu. Păsările nu făceau concurență între ele, ci se armonizau reciproc într-o simfonie doar de ele știută fiindcă, deși privise foarte atent ramurile, nu zărise nicio partitură sau vreun stativ.

În dimineața aceasta, Tonq ieșise anume cu gîndul să le mulțumească.

Niciodată nu o făcuse și, mîhnit de nesăbuința lui, hotărîse să-și repare greșeala.

Dar nici nu apucase să treacă de colțul casei, că îl și lovi un soi de liniște nemaiîntîlnită. Nu se auzea absolut nimic. Nici măcar fluierul vîntului printre ramuri, nici foșnetul frunzelor.

Îl încercă un fel de spaimă: surzise!… Dar spaima îi trecu pe loc. Auzea bătăile inimioarei sale. Auzea parcă și cum luneca prin venele sale ceva misterios căruia tatăl lui îi spusese că ar fi sînge. Mai merse cîţiva paşi şi era și mai uluit. Alt gînd îl trosni în moalele capului: orbise! Îi trecu prin cap și acest gînd. Nu orbise de vreme ce putea să vadă culorile neobișnuite ale acestei dimineți. Era un soi de curcubeu vărsat de jur împrejur, iar cerul părea totuna cu pămîntul. Se frecă la ochi. Bănui un moment că este o dimineață cețoasă. Dar ceață colorată nu mai văzuse în toată viața lui!… Era prea multă lumină și culoare ca să poată să fie ceață.

Căută cu privirea copacii, tufele, florile și inima lui cerca să atingă un spațiu care nu mai exista și unde știa că sunt păsările. Nu mai era absolut nimic. Totul era cuprins de un inexplicabil ciment colorat viu dar …ireal.

Cineva furase copacii, florile, păsările, aerul, parfumurile, sunetele…

Acolo unde știa, după măsura pașilor, că ar fi mijlocul grădinii, se opri și se lăsă pe vine, îndoind genunchii, cu degetul cercă să deseneze ceva dar nu mai exista nici măcar praful. Totul era de o curățenie înfricoșătoare.

Se ridică și o luă la fugă spre răsărit. Știa că de acolo vine Soarele și tot de acolo și veștile bune. Nu știa de unde știe asta dar îi era de ajuns că știe. Zări mai întîi niște pete lunguiețe, apoi se profilau convoaie întregi, așa cum văzuse el zilele trecute la televizor, convoaiele de refugiați de prin alte țări, lovite cică de războaie, cum îi explică tatăl său  – fără să-i spună și ce este războiul –  atunci cînd citea un ziar și el era învățat de mic să nu-şi supere tatăl cu prea multe întrebări, că o să afle și singur orice l-ar interesa.

Convoaiele acestea era mai ciudate decît orice convoi pe care-l văzuse el pînă acum, pentru că nu erau de oameni, ci de arbori, tufe, păsări, animale și tot felul de vietăți despre care nu știa nimic, nici nu își imagina că ele ar fi existat. Erau enorme șiruri de arbori care pășeau lent, apoi din ce în ce mai iute urcînd pe rînd pe o platformă, care părea mai de grabă un covor zburător; ca în povestea citită seara de mama lui cînd, de mila ei se prefăcea că adoarme, simțind-o că este prea obosită să ducă povestea la capăt și avea glasul din ce în ce mai trist citindu-i. După ce mama închidea ușa și stingea lumina, în inima lui se aprindeau lumini vii și cu acestea putea vedea lumi bănuite, care sunt chiar afară, în grădină, în jurul casei, oriunde.

Platforma, care părea ca un covor zburător, avea marginile îndoite unduind frumos.

Tonq nu apucase să ajungă mai aproape că deja toate vietățile și toți arborii urcaseră toți pe platformă, iar acesta se urni lent apoi dintr-odată ca un flash de lumină alb lăptoasă se făcea din ce în ce mai mică până dispăru în sus spre Calea Laptelui și… mai departe… cine știe unde!

O lacrimă care părea mai mare decît trupul său, izvorî căutînd să salte înspre acolo unde dispăruse acea fîșie de lumină albă care purta cu ea grădina și cu ea totul.

Îl părăsise arborii, rămăsese orfan de ei, de tufe, de păsărele, orfan de flori… Așa cum sunt copiii din flori, cum zicea bunica despre copiii de vizavi, acei copii care aveau surîsul cel mai frumos din lume și care, deși nu avea voie să se joace cu ei, el se juca pe ascuns în spatele grădinii, fostei, de acum, grădini… deci, se considera de acum un copil orfan de flori, ceea ce îi părea mai rău decît să fie copil din flori.

Își dorea foarte tare să se întoarcă dintr-odată totul înapoi, la fel cum a fost. Dar dorința de data acesta nu era de ajuns.

Se întoarse spre casă. Cu greu găsi drumul înapoi… dar reuși. Totul îi era acum neasemuit de rigid, de străin, ostil chiar. Casa lui devenise de sticlă, metal și… ceva foarte rece, nu pricepea exact ce fel de rece fiindcă nu era frig. Părinții lui plecaseră la serviciu, bunicii probabil erau la biserică, așa știa el că este de obicei dimineața și doar el și motanul său mare și lățos, botezat de el Brit, mai trebuiau să fie acasă. El, în fiecare dimineață împărțea micul dejun cu motanul dar… dispăruse și Brit, îl căută toată casa, nu era nicăieri. Nu cumva…! Oh, nu și Brit! Măcar el să-mi rămână. Gemu Tonq și se așeză năucit și cu o tristețe atît de adîncă de parcă sufletul lui nu mai era decît o prăpastie fără capăt, mai mare decît cea văzută de el ieri în niște desene animate.

Dar de ce să mă fi părăsit pînă și florile? Cu ce am greșit? Nu le-am mulțumit, da, asta este, ah!… măcar o zi să fi așteptat, chiar acum asta voiam să fac, de ce nu m-au așteptat? Mai vine oare covorul acela să mă ia și pe mine?

Îl rodeau toate aceste întrebări și gînduri, nereușind să afle vreun răspuns la toate cîte se petrecuseră.

Adormi.

Îl trezise, cine știe după cîtă vreme, vocea mamei.

Ea încerca să-i spună că… dar nu dori să știe nimic din ce-i spunea și porni o avalanșă de întrebări printre lacrimi și sughițuri: era suma acelor ,,de ce”, fiindcă repeta obsesiv mai mult decît rostește orice copil care mereu repetă ,,de ce”!

Se trezise dintr-odată mai înalt chiar decît tatăl său și tatăl său era cel mai înalt om din cartier. Dorința lui mare era să atingă acel covor și să-l tragă înapoi; îl crescuse atât de mare! Bineînțeles că nu reuși niciodată să-l atingă dar dorința rămăsese mai evidentă decît însuși ființa lui.

În timp ce el crescuse atît de înalt, se mai petrecură anumite întîmplări majore, cu aceeași iuțeală precum se întîmplase orice în viața lui: dispăruseră bunicii, părinții, alți oameni, și erau acum doar niște ființe unele mai înalte decît altele, fiindcă toate umblau cu mâinile ridicate în sus căutînd să apuce covorul acela misterios care le furaseră tot ce era pe fața pămîntului, lăsînd loc doar unui ciment sticlos.

Din prima rază a unui Soare nou, violet-auriu metalizat, învăță prin intuiție, sau revelație că, toate dispăruseră emigrînd în masă pe o altă planetă. Lăsaseră planeta Pămînt celor care se pretindeau stăpînii.

Acolo, pe noua planetă, numită Squerox, toate viețuitoarele trăiesc în armonie.

Aici, pe Pămînt, cei care se cred stăpînii nu o vor mai duce mult. Cel mult pînă la următorul răsărit de Soare, la care decisese și el să plece, lăsînd postul vacant sau altui Soare de mîna a doua, dispus să mai lumineze prefacerea în ciment sticlos pînă și al ultimului supraviețuitor, oricît de înalt ar fi acesta.

Tonq își aminti, nu știa de unde, o rugăciune: ”Creatorule, dă-ne nouă întîi înțelepciunea (se opri, nu știa de unde îi venise acest cuvînt și nici ce înseamnă, îl repetă poate îi va surprinde vreun înțeles), dă-ne nouă înțelepciunea să găsim drumul, să vedem acel covor fermecat și iute zburător, să mergem să ne luăm arborii înapoi, florile, vietățile toate și, mai ales, păsările de care îmi este foarte, foarte dor, că nu mai văd cum să trăiesc fără ele…” Adăugă acestea ca un supliment la rugăciune și își lăsă pașii să se afunde lent în cimentul fostei țărîne… cînd… o mînă imensă îl prinse de umeri și îl săltă acolo sus cu o uluitoare viteză.

Păru că parcurge un tunel colorat ca un caleidoscop, jucăria lui de la bunica, se trezi dintr-odată înapoi în grădina lui la fel cum era înainte. Păsările însă nu-i mai cîntau lui, sau așa îi părea acum, cîntau împreună cu toate vietățile și toți arborii și toate florile, nu știa că toate pot cînta, și porni să fredoneze și el o parte din acel cîntec unic… nu ajunsese la refren cînd simți tot ceea ce înseamnă înțelepciunea… asta era, să cînte. Să cînte împreună cu toate vietățile și toate lucrurile, cîntecul să dea slavă Creatorului care, iată-l, îndreptase marginile acelui covor zburător și toate căzuseră înapoi pe pămînt, deși nimic nu mai era aidoma dimineții aceleia…

Păru că aude glasul mamii care îi întrerupsese cîntatul. Îi răzbătu în nări mirosul de gogoși calde și de dulceață de cireșe amare, preferatele lui.

Aici, pe planeta astfel reînnoită, oamenii nu mai mănîncă decît un fel de… nu-i poți spune mîncare, ci bucurie…

Pămîntul însuși este izvorul ei, iar orice izvor are și sfîrșit dacă…

Facebook Comments