Ultimul buchet

rose

Zicea că viaţa e frumoasă, merită trăită, zîmbea cu uşurinţa omului liniştit. Uneori chicotea, se bucura copilăreşte de fiece gest, o floare, o ciocolată, o mîngîiere. Cu siguranţă nu o cunoşteam cu adevărat, era o persoană perfectă, o mască vie menită să aducă celorlalţi bucuria. Am rămas cu adevărat perplex cînd am auzit că s-a sinucis. Nici nu am crezut iniţial, convins fiind că bîrfele vecinilor sînt mai iuţi decît ştirile zilei.

Ne uitam uneori la ştiri, ei îi plăcea să comenteze subiectele ceea ce pe mine mă enerva la culme. Stătea lungită în pat, îşi punea capul în poala mea şi mă privea în ochi. Privirea aceea intensă care îţi distrage atenţia.
– Crezi că e adevărat măcar cincizeci la sută din ce zic? Cred că au primit informaţia pe „surse”, făcea ghilimele cu degetele, vezi că dau doar imagini de arhivă? Mai bine haide să facem ceva real, să ieşim naibii din casa asta, să alergăm pe stradă şi să lovim oamenii în trecere.

O împingeam uşor de fiecare dată, îi aşezam capul pe pernă, ea simţea asta ca respingere şi eu ştiam că simte aşa.
Într-o zi a plecat şi nu s-a mai întors. Nu s-a mai întors în sensul acela, de a locui împreună, de a ne plictisi unul de celălalt şi împreună de rutina vieţii. Venea săptămînal, îmi aducea mîncare gătită şi făceam sex. Pînă ce am realizat că şi aceasta e rutină. Aşa că mi-am schimbat locul de muncă, apoi cartierul, apoi oraşul. Însă un gol am luat în inimă, un gol ce creştea pînă m-a cuprins cu desăvîrşire. Am revenit cu coada între picioare dar şi cu speranţă. Am cumpărat un buchet mare de trandafiri, erau florile ei preferate şi m-am prezentat în faţa uşii apartamentului său. Era pentru prima dată cînd îi făceam o vizită şi curiozitatea îmi crea o oarecare nervozitate. Cu siguranţă e mai aranjat la ea decît era la mine mă gîndeam. Îmi aranjam părul cu palma, am constatat că mă treceau apele. Şi ca un trăsnet mă lovi acea şoaptă:
– E moartă de două luni şi încă o mai caută cîte unul. Era femeia ce mătura scările cînd o uşă se închise. Am întrebat-o şi mi-a confirmat. Am bătut din uşă în uşă şi răspunsul era acelaşi. S-a aruncat de la etajul 2, au dus-o la spital, a trăit cîteva săptămîni şi s-a stins.

Pe aleea din faţa blocului cineva a pus o cruce de fier forjat. Pe ea două iniţiale. Le-am citit ce cîteva ori, de cîteva sute de ori, de mii de ori precum o rugăciune a sufletului. Apoi zîmbetul mi-a revenit, s-a instalat pe chipul meu. Am devenit o persona perfectă, curioasă de senzaţia plonjatului de la etaj.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici