un început de bătrânețe!

2

…au plecat…

tinerii au dreptul să se grăbească, bătrânii însă… au datoria!” – este o zicere culeasă (nu mai știe de pe unde) și mi-am reamintit-o aiurea tocmai acum… am fost la o întâlnire de rămas bun mie și drum bun lor, tinerilor care au ales să plece din Italia în afară, peste Canalul Mânecii. I-am cunoscut aici la Roma și instant de atunci i-am simțit prieteni… Tineri, frumoși, inteligenți și, cel mai important, foarte serioși, cu valorile bine întipărite în suflet. Am povestit la această ultimă întâlnire despre orice, ca și cum am fi vrut să ne spunem toate cuvintele pe care le știam. Am rămas cu bucuria îndoită și totodată mulțumit fiindcă știu că oriunde s-ar duce vor avea împlinire, pentru că au ales așa cum le-au cerut aspirațiile lor. Aici, în Italia, astăzi, nu își mai găseau înălțimile, aveau senzația de sufocare sau de stagnare, ceea ce pentru orice tânăr este …ucigător. Ce dacă acolo unde merg le vor fi mai greu, măcar au aripile larg deschise și caută…! Caută precum porumbelul lui Noe peticul de uscat. Îl vor găsi negreșit, oricât vor trebui să rătăcească.

Mă bănuiesc nu de sentimentalism de ăla bătrâncios, ci doar de un început de bătrânețe fiindcă și eu aș fi vrut să zbor înalt, să caut alte începuturi, alte încercări, alte pământuri… iar înțelenirea de acum, care m-a oprit să mă alătur lor și să plec, m-a descumpănit mai mult decât faptul că o să-i revăd mai rar sau poate, cine știe… niciodată în viața asta!

Scriam vreme în urmă că nu poți pretinde să ai aripi, totodată și rădăcini... Atunci când simți că nu ai aripi și nici rădăcini ai senzația de moarte… Iată, plecarea lor a confirmat moartea mea…  ”tinerii au dreptul să se grăbească, bătrânii însă… au datoria!”

Nu le urez nimic, vor avea de toate, ba nu, le urez să vină ziua să-i anunț că… mi-au crescut iarăși aripi…  Sau ei că peticul lor de uscat este iarăși aici sau altundeva…

Problema, după cum vedeți, este la mine… Ei nu au probleme, ci doar exerciții (cu mai multe soluții și pe care ei deja …le cunosc!)

Am rămas… dar nu bun la acest ”bun rămas”. Și de fiecare dată când va coborî ceața peste oraș aici, sau va fi vremea un pic mohorâtă, mă voi gândi la ei acolo în UK unde probabil doar tinerii români mai sunt Soarele!…  Asta e!

(Mi-au lăsat și un mic dar: un cristal cât o inimă de om având în mijloc un ceas oprit. Este un dar frumos și… sugestiv. Timpul nu există.)

Facebook Comments