Unirea Basarabiei cu România, 27 martie

Basarabia (aşa cum fusese definită în cadrul administraţiei ţariste în 1812 la Tratatul de la Bucureşti) s-a constituit că Republica Democrată Moldovenească la sfârşitul anului 1917, proclamându-şi întâi autonomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluţia din Octombrie, independenţa faţă de Rusia bolşevică şi, după câteva luni, la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic, care urmarea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin a fost adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat şi după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, administraţia şi Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de răul Prut.

Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componentă imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice :  românismul  care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi moldovenismul susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai Ţarului tuturor Rusiilor, de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării româniste din acest ţinut.

În detaliu, după Revoluţia din Februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herta, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publică propriul sau ziar, Soldatul român, avându-l că director pe Iorgu Tudor.

În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec[6].

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la dată de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeț. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.

În contextul prăbuşirii Imperiului Rus, anarhia şi violenţa trupelor ruseşti debandate a determinat Sfatul Ţării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolşevic din Chişinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Ţării şi a anunţat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolşevicii au fost nevoiţi să părăsească Basarabia.

Până la şedinţa din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul sau organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale şi formă de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urmă să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotriva, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

După ce la dată de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cea de-a două sesiune a Sfatului Ţării şi-a ţinut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România, exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleşi 90 de deputaţi şi 35 de senatori. Pe 20 decembrie 1919, aceştia au votat, alături de reprezentanţii altor regiuni româneşti, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Ţării, de Congresul Naţional din Transilvania şi de Congresul Naţional din Bucovina.

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale terorii roşii dezlănţuită de Ceka-GPU-NKVD şi ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Ţării, inclusiv al delegaţilor ruşi sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor Oficiului internaţional pentru refugiaţi al Societăţii Naţiunilor  întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiaţi din Rusia şi Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meşteşugari sau mici pravalieri evrei, credincioşi pravoslavnici, simpli ţărani ucraineni) care-şi riscau viaţa trecând Nistrul înot sau pe ghiaţă sub gloanţele grănicerilor ruşi (uneori şi români). Dintre aceşti refugiaţi, socotiţi indiferentiat reacţionari sau contra-revoluţionari de autorităţile sovietice, toţi cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roşie a ocupat ţara, au fost deportaţi în Siberia.

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci şi printre evreii de tendinţa radicală (desprinşi din partidul socialist evreiesc Bund sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolşevic şi, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus şi pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat semnat de guvernul bolşevic. Prin urmare, acesta a reacţionat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăşi răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înfiinţând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat moldovenismul. La procesul răsculaţilor de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaţilor, mulţi intelectuali comunişti din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacţia Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic. (bibliografie wikipedia)

Facebook Comments