Unora încă le pasă

carte destine

Alergăm, alergăm, alergăm! Pentru un trai mai bun, pentru o viaţă mai comodă şi nu mai vedem nimic în jurul nostru. Specia umană e pe cale de dispariţie. Oamenii s-au transformat în roboţi. Din păcate, banii au înlocuit simţurile. Cei cu nevoi nu mai cred în minuni, şi-au acceptat destinul, sărăcia, neajunsurile şi se târăsc ducând în spate cea mai grea cruce – cea a neputinţei. Neputinţa de a înfrunta boala, sărăcia, senectutea şi întunericul ei de nepătruns. ,,Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, suntem prea păcătoşi!”, aud ades spunându-se cu resemnare. Şi totuşi El îşi face simţită prezenţa prin oamenii de bună-credinţă, prin altruismul celor cărora le pasă.  Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni, trebuie doar să vedem şi să acţionăm.

doina mustateaUn astfel de Om este Doina Mustăţea care refuză să poarte ochelarii de cal ai miserupismului în trend. Ea observă şi acţionează. Indiferenţa mutilează suflete, egoismul o alimentează. Doina Mustăţea şi-a propus să vină în ajutorul celor nevoiaşi. Prin resurse materiale proprii a reuşit să lumineze multe vieţi. A dăruit alimente, medicamente şi haine celor care şi-au pierdut orice speranţă. În cele din urmă a ales, tot prin resurse materiale proprii, să scrie o carte despre cazurile întâlnite,  pentru a putea dărui la rându-i câte un volum oamenilor care au răspuns la apelul său umanitar, celor cărora le pasă. Salut acest proiect şi vin în întâmpinarea lui prin a evidenţia asemenea acţiuni pe care Doina, prin modestia sa, nu a dorit să le facă publice, dar la îndemnul multor persoane care au crezut în altruismul ei, a decis, în cele din urmă, să meargă mai departe, scriind despre neputinţă şi minuni.

Volumul ,,Destine”, autor Doina Mustăţea, publicat la Editura Minela, este o colecţie de texte, care, în prima parte, cuprinde cazuri reale întâlnite de autoare iar în cea de-a doua parte sunt selectate cele mai reuşite creaţii ale membrilor Cenaclului de la Roma care şi-au adus aportul în proiectul acesteia atât material, ajutând la soluţionarea unor cazuri, cât şi spiritual, prin participarea  la realizarea volumului ce urmează să fie dăruit, ca semn de mulţumire pentru altruismul dovedit în nenumăratele cazuri,  celor care au răspuns şi vor răspunde prompt la SOS-ul transmis de semenii neajutoraţi.

Deşi stabilită în Italia, Doina Mustăţea a continuat să ţină legătura cu oamenii de acasă. Împreună cu şapte-opt prieteni din România au demarat activitatea de binefacere. În timp, grupul s-a mărit.

,,Am adunat în carte poveștile unor oameni pe care i-am întâlnit în decursul anilor, când am început și dezvoltat această activitate… fiecare poveste scoate în evidenţă, din păcate, o plagă  de care suferă societatea românească,  plagă pe care și-a provocat-o singură din cauza indiferenței faţă de ea însăși.”, relatează autoarea la prezentarea cărţii ce ţine loc de prefaţă.

Impresionante cazurile întâlnite! Volumul debutează cu povestea unui bărbat, un tată şi soţ exemplar, care luptă psihic şi fizic cu sine pentru a înţelege ce i se întâmplă, de ce uită cine este, unde se află, ce urma să facă. În cele din urmă îşi acceptă boala descoperită de medici, Alzheimer, şi se resemnează aşteptându-şi sfârşitul.

Alte destine se derulează în faţa cititorului trezind compasiune şi totodată dorinţa de a veni în ajutorul unor asemenea oameni aflaţi în dificultate.

,,Uleiul”este o poveste tragică a unei pensionare a cărei casă a fost pârjolită de foc. Doina Mustăţea scrie cu sufletul despre sentimentele bătrânei: ,, Acele flăcări nu-i ardeau doar casa, ci și inima. În casa aceea era tot trecutul ei, fiecare cărămidă avea o poveste, fiecare cărămidă fusese pusă peste cealaltă de mâinile ei harnice… Acolo se născuse, acela era raiul ei, iubea tot ceea ce era în jurul său: munții, pădurile, chiar și iernile grele și geroase le iubea… Acum flăcările năruiau și ardeau odată cu casa și trecutul său. Plângea în surdină, avea umerii aplecați de povara anilor…”; scrie despre neajunsurile şi sacrificiile femeii – ,,Era greu! De câte ori cumpăra acel ceva pentru  casă, renunța la ale gurii, sau alteori nu-și cumpăra medicamente. Știa ce înseamnă să renunţi, o făcuse toată viaţa, doar că acum nu mai era tânără și, a renunța la hrană sau la medicamente, o făcea,  nu de puţine ori, să se simtă rău. Suporta… Alimentele le mânca fierte cu puțină sare, că uleiul era tare scump și nu își putea permite luxul să-l cumpere. A doua zi avea să mănânce un pumn de orez fiert în apă sărată și uite-așa vor trece zilele până când  va veni pensia…”. În cele din urmă credinţa în Dumnezeu o ajută să treacă peste destinul aprig. Aşa cum am afirmat mai devreme, Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni. Astfel primeşte vizita unui tânăr care vine încărcat cu cele necesare traiului – ,,Tot în sacoșă a găsit şi un litru de ulei. A început să plângă de bucurie, uitase, parcă, gustul unui aliment prăjit. „De ce plângi?” a întrebat tânărul. „De bucurie, maică, de bucurie…”.

Sacrificiul mamelor cu mulţi copii (Pumnul de fasole), ravagiile făcute de alcool atunci când capul familiei cade în plasa lui Bacchus agresându-şi  verbal şi fizic  copiii şi soţia (Alegerea), Copilăria furată de greutăţile familiale, traiul dur prin care trec micuţii care sunt nevoiţi să-şi  suporte destinul tragic, înfruntând sărăcia şi prejudecăţile societăţii – ,,Nu-și mai amintea bine gustul ciocolatei, trecuse mult de când mâncase o bucațică ultima oară…”(Copilărie furată), lipsa comunicării în familie(Indiferenţa), umilinţa prin care trec cei săraci, indiferenţa societăţii, dorinţa celor cu dizabilităţi de a fi trataţi ca fiinţe umane – ,,Uneori ochii îi plângeau fără lacrimi  pentru că nu mai aveau… îi venea să urle în urechile tuturor: ,,sunt aici, respir, am un nume  şi trăiesc! Asta era singura ei dorință: să fie văzută ca o ființă umană, să aibă o identitate, să existe… într-o lume oarbă, surdă și egoistă, într-o lume în care sufletul tuturor suferea de o boală: indiferența.”(Dorinţa), toate acestea întregesc tabloul realităţii româneşti peste care mulţi dintre noi, din păcate, trecem nepăsători.

Partea a doua a volumului vine ca o mângâiere, ca un respiro pentru cititorul copleşit de poveştile dramatice, reale, din prima parte. Urmează poezie şi proză create de emigrantişti, de cei care simt româneşte chiar dacă sunt departe de ţară, oameni care au ales traiul decent dincolo de graniţele ţării, dar care nu au uitat ce i-a împins să facă această alegere – nevoile. Ei sunt motivaţi să participe la proiectul iniţiat de Doina Mustăţea, aducându-şi fiecare contribuţia, atât materială cât şi spirituală. Membrii Cencaclului de la Roma scriu despre dorinţele lor, despre dorul de acasă, despre sentimentele şi viaţa lor, despre credinţă şi puterea de a merge mai departe printre străini, despre iubire şi pacea sufletească, altruismul.      ,, Apelul ei, nu doar umanitar dar și neprețuit, m-a determinat să îmi aduc aminte că, dincolo de toate și de orice, omenia este caracteristica omului adevărat.” (Adrian Melicovici, Miane TV, Italia – pag. 63, despre proiectul Doinei Mustăţea)

,,Societatea are nevoie de justiţie. Legea este coloana vertebrală în rânduiala între oameni. Dintotdeauna omul şi-a dorit cu înfrigurare să aibă parte de justiţie dreaptă, drept pentru care a murit sau doar şi-a sacrificat libertatea… dreptatea este la Domnul din Ceruri… Legile sunt un instrument în mâna omului pus anume să le mânuiască, precum e sapa ţăranului, precum e unealta mecanicului, precum e bisturiul chirurgului, precum condeiul scriitorului, precum… Adevărata artă o face numai cel ce iubeşte munca lui şi întâi de toate nu uită o clipă că este OM…”(Valeriu dg Barbu – Nişte vaci)

,,Foame, umilinţă, frig şi necaz, asta e pâinea Adei… a terminat de puţin timp Facultatea de Finanţe – Bănci… dar degeaba până acum… E plină de dureri de spate pentru că ridică bolnavul paralizat în braţe, e plină de dureri în inimă şi se-ntreabă cum ar fi putut face altfel.

Nu, nu e un răspuns, aşa cum nu e nici pentru celelalte mii sau sute de mii de românce care, deşi au studiat şi au avut meserii bune, s-au trezit ştergând bolnavi la fund… Iar Ada, ca şi multe alte femei, continuă să sufere de foame şi să spere că într-o zi se va întoarce alături de fata ei, că va avea un loc de muncă în ţară, că totul va fi bine. Ea speră,  iar noi îi ţinem pumnii. Ne ţinem pumnii!”. (Liliana Angheluţă –pag. 79)

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici