Va fi odată ca niciodată – povestea pâinii care le vorbea copiilor

106

A fost odată ca niciodată. Începe astfel doar pentru ca tu să știi că este o poveste? Și dacă este cumva mai adevărată ca oricând? Rămâne de văzut!

A fost odată un băiețel, acum el nu mai este un băiețel, fiindcă Timpul, unealta Stăpânului lucrurilor dar și al viețuitoarelor, l-a schimbat într-un bunic înțelept și foarte îndrăgit de către toți copiii. Ceea ce înseamnă că este posibil ca orice băiețel să ajungă, cine știe când, la rândul lui, un bunic foarte înțelept și  îndrăgit de copiii de mâine.

Bunicul îi aștepta pe micuții din cartier, care s-au obișnuit să-l viziteze în fiecare după-amiază, cu dulciuri dar mai ales cu câte o povestioară la care copiii ascultau într-o liniște nefirească, uimiți de vraja cuvintelor dar mai ales și de vocea lui blândă.

Astăzi veni rândul unei povestioare ciudate, cu un băiețel care știm deja cine este…  și cum a vorbit acesta cândva, de demult cu, nu o să vă vină să credeți, chiar cu …o pâine!…

Câteodată copiii nu au poftă de mâncare și atunci ei se joacă, ba cu farfuria, ba cu furculița sau chiar cu mâncarea, mai ales atunci când nu îi vede nimeni. Deseori ei transformă obiectele și mâncarea de pe masă în ceea ce le dictează imaginația lor strălucită. Băiețelul nostru avu senzația că pâinea rotundă care ședea în mijlocul mesei, prin miezul ei, acum la vedere fiindcă îi lipsea o felie, îi vorbea. Pâinea cea frumos mirositoare își mărturisea viața: cum a pornit ea de la un bob de grâu și întreg parcursul devenirii, până aici pe masă, în fața băiețelului. Multe a trebuit să pătimească și a întâlnit foarte mulți oameni harnici sau obosiți, poate chiar din pricina hărniciei lor. Doar pe semănător nu-l știa și nici miracolul seminței acolo sub mantia de țărână, în rest, îi cunoscuse pe fiecare: secerătorul, cel care căra grânele, morarul și zgomotoasa lui mașinărie uriașă, pe cel care purta sacii cu făină la brutărie, pe brutarul care frământa aluatul și împingea cu o paletă enormă din lemn pâinile crude și frumos modelate într-un cuptor, care chiar dacă le frigea trupurile, pâinile știau că numai astfel, trecând prin această grea încercare, vor deveni pâini demne și împlinite, conform menirii lor nobile. Apoi, povesti despre cel care împărțea lăzile cu pâine la toate magazinele alimentare și despre vânzătoarele care surâdeau clienților cu un aer adesea fals, de parcă le părea rău că se despart de caldele și rumenele surori ale pâinii, care stăteau frumos rânduite pe raft! Ca într-un final, fiecare pâine să ajungă pe câte o masă. Unele ajungeau și în locuri închise unde se uscau de dorul unei guri flămânde și le umplea mucegaiul ca într-un târziu, să sfârșească în containere urât mirositoare sau, cele mai norocoase dintre pâinile părăsite, ajungeau în troaca porcilor. Pâinea care povestea acum, nu știa cum să mulțumească Cerului pentru că are onoarea să fie în fața tocmai a unuia dintre cei mai buni și mai frumoși băieței din lume!

Continuându-și povestea, pâinea aminti și despre regina lor, era vorba despre cea mai importantă dintre pâini, aceasta era aleasă, deloc întâmplător, de către un om credincios și purtată la altarul bisericii, duminica sau în zilele marilor sărbători unde avea  menirea să reprezinte pe toate pâinile din lumea aceasta, pre întruchipând Chipul Sfânt al Creatorului, Stăpânului lucrurilor dar și al viețuitoarelor, servind mărețului și de taină act liturgic, alături de fratele ei, vinul sfințit. Toate pâinile știau că pot fi oricând alese să ajungă anafură sau pâine liturgică și mai știau că, într-un fel, orice pâine care sfârșește pe buzele unui ființe flămânde, este tot ca un act liturgic, din cauza asta pâinile nu cunosc niciodată invidia.

Băiețelul ascultă întreaga poveste apoi îi veni așa dintr-odată  să o întrebe: ”Pâine, dar ia spune tu, de ce majoritatea dintre voi refuzați să ajungeți la toată lumea, fiindcă am văzut eu la televizor că sunt foarte mulți oameni, copii mai ales, la care nu vă duceți și aceștia mor de foame din cauza refuzului vostru îndărătnic?” Și chiar când să intre mama lui pe ușă, apucă să audă răspunsul pâinii: ”Oh! Dragul meu, asta este o altă poveste, nu noi decidem cui ajungem pe masă și cui nu, bine ar fi să fie așa, ca noi să hotărâm însă, Creatorul a stabilit de la începutul istoriei pâinii ca noi doar să ne supunem cu smerenie Voii Sale și rânduielilor lumești. Sunt oameni anume care decid cine să mănânce și cine nu. Dar asta eu, o biată pâine, nu o înțeleg, probabil foamea este un fel de cuptor care desăvârșește sufletul ființelor sau poate o pedeapsă, deși mie mi se pare o nemăsurată nedreptate, că de altfel, noi suntem în stare să îndestulăm chiar mult mai multe suflete decât sunt astăzi pe Pământ” 

Mama băiețelului îl certă fiindcă nu a terminat din farfurie, nici pâinea nu a atins-o. Îi explică scumpei lui mămici, că își va lua cu el felia de pâine și o va mânca la joacă afară, fiindcă acum nu îi mai este deloc foame. În sinea lui își spuse: ”voi duce cât mai multă pâine de acum și toată viața, la toți acei pe care cine știe cine nu le dă voie să o aibă, eu voi fi cel care duce pâinea, cu orice risc, oricui are nevoie, așa voi face, da, da!” Mămica lui îl urmări cu privirea cum o zbughi afară cu buzunarele pline de pâine și îl zări pe fereastră cum irosea bucățele mici la toate orătăniile din curte. Avu de gând să iasă să îl certe dar ceva o opri, nu știa anume  ce…

Bătrânelul sfârși povestea iar copilașii acum așteptau ca el să bage iarăși mâinile sale, înstejărite și mirosind mereu frumos,  în buzunarele lui largi, și să mai scoată de acolo câte ceva bunătăți. Nu prea au înțeles tâlcul poveștii pâinii dar simțeau fiecare imboldul să imite pe băiețelul din poveste și, după ce primiră fiecare câte o felie de cozonac, aceștia puteau fi văzuți cum împărțeau din și porumbeilor de pe trotuarul din fața clădirii unde se adunau ei de obicei pe bancă, în jurul bătrânului.

Într-o dimineață copiii au găsit pe bancă doar un coș mare plin cu cozonaci în jurul unei tăvi cu colivă, au mâncat cu toții pe săturate apoi, au fost cuprinși de o inexplicabilă tristețe, abia acum observaseră că bătrânul nu mai venise, probabil stătea ascuns pe undeva și îi privea cu surâsul lui blând cum ei mănâncă și, din ceea ce le rămâne, mai împart la porumbei. Un singur porumbel sta fără să ciugulească nimic, îi privea pe copii de undeva de pe umărul unei statui căruia nimeni nu-i știa povestea. (Poate o vom afla în cartea următoare)

Va fi odată ca niciodată un copil, probabil chiar tu vei putea fi acela,  care va reuși, în sfârșit, să ducă pâinea tuturor celor care au neapărată nevoie de ea, astfel încât să nu-i mai fie niciodată nimănui foame.

Valeriu DG Barbu

_________________________________________

Orice sugestie sau comentariu ne-ar ajuta să îmbunătățim ziarul. Iar dacă poți considera articolul interesant și demn să îl afle și alții, te rugăm să îl distribui, ai aici mai jos butoanele anume. Mulțumim.

Facebook Comments