Armata mizerabililor

0

Am fost de curând la Paris să-mi revăd un prieten după 25 de ani ca în romanul lui Alexandre-Dumas. Prietenul meu este francez. S-a născut la Guegon, dar  îi place să fie numit Ridha. Este numele pe care şi l -a ales acum mai bine de 35 de ani. Ridha este un nume algerian şi în anumite comunităţi este numele unui personaj de care ai nevoie. L-am întâlnit în Les Invalides, în parcul bisericii jucând şah. În Hotel des Invalides se fumează şi se joacă şah semidement, ca şi cum ai încărca şi ai descărca o armă la nesfârşit numai să te antrenezi şi să nu faci nicio greşeală.

Când m-a văzut, m-a invitat sobru la o partidă de parcă nu m-ar fi văzut de ieri. Este un jucător redutabil.  Preferă Siciliana lui James Fisher. El ştie pe de rost cel puţin 30 de partide ale lui Robert James Fisher. A petrecut mult timp în bibliotecă pentru asta. Eu prefer Gambitul Regelui al lui Paul Morphy care e mai depăşit decât istoria, dar veşnic actual, fiind părintele şahului modern. Pentru că-l stimez, îi ştiu pe dinafară 24 de partide în care gambitul regelui se acceptă. Când joci cu Ridha şah şi dacă ii dai timp să-şi desfăşoare Siciliana, coada Dragonului cum o numeşte el, dacă ai făcut o singură greşeală în primele 5 mutări, eşti pierdut, indiferent dacă eşti un amator sau un maestru internaţional de şah. Este superb când învinge. Este o orchestră. Este mecanic ca un tanc. În timpul partidei, mă îndreaptă subit – ”Sper că nu ai de gând să ieşi în oraş?! Stai liniştit, te duci de unul singur spre scleroză. Este insuportabil.”

Din punct de vedere politic, Ridha este un adept al militarismului. Popoarele sunt nişte regimente în marş şi ele trebuie trezite dimineaţa în sunet de tobă. Oamenii politici sunt nişte pigmei, nişte păduchi rătăciţi în coama unui cal mort, nişte purici crăcănaţi.  Un singur lucru a rămas francez în Franţa şi acest lucru este Legiunea Străină, care culmea este străină. Trei lucruri amintesc de Franţa de altădată – bagheta, vinul şi brânza, dar nici ele nu mai sunt ce au fost o dată, când viaţa în Franţa era ca pâinea scoasă din cuptor, aburindă, frântă în mâini. Dacă îi spui despre Hollande, faţa lui Ridha, care păstrează încă efectele arsurilor cu fosfor, devine purpurie.”Hollande, ne-a făcut de ruşine în lume, în istorie. Se ducea cu prima doamnă în vizite internaţionale, necăsătorit fiind, atenţie, iar noaptea urca pe motocicletă la madame Gayet. L-au fotografiat în pijamale cum le cerea Serviciilor Secrete să-i aducă croasante de la colţ. Eşti nebun?! Dacă mi-ar fi cerut mie să-i cumpăr croasante, mie colonelului Ridha, dar nu cred că ar fi îndrăznit, dar dacă, prin reducere la absurd mi-ar fi cerut mie să-i aduc croasante, nu pot să-ţi spun ce i-aş fi făcut, dar i-aş fi luat capul aux genoux. Care democraţie?! Nu vezi că pe Sarko l-a înregistrat un consilier timp de 2 ani, cum dădea ordine la 72 de judecători?! Şi ce i-au făcut? L-au chemat noaptea la ora 2 la prefectură. L-au interograt patru ore şi i-au dat drumul. S-a judecat ani şi ani de zile, iar înregistrările nu au fost admise de judecătorul de instrucţie. Dacă eram eu, îi dădeam pac! un glonte în cap şi gata. Nici Napoleon n-a îndrăznit să dea ordine unui judecător, îţi imaginezi o reţea de 72 de judecători?! Păi cu 72 de judecători în buzunar poţi să ai orice verdict vrei, orice hotărâre judecătoarească din Franţa la orice oră. Eşti nebun?! “ Mă uit în ochii lui Ridha şi mă gândesc ce-ar fi să-i amintesc de Macron. Dacă-i amintesc de Macron, pur şi simplu se ridică în picioare şi pleacă. “On est chez les fous, îmi spune Ridha, adică suntem exact ca la nebuni. Ştii cum au creat socialiştii locuri de muncă? Au făcut săptămâna de 35 de ore. Iar întreprinderile în loc să prospere, au dat faliment. Au pierdut din competitivitate şi produsele germane ne-au luat piaţa. Un soldat, doarme cu arma în mână.”

 

După multe discuţii, am reuşit să-l fac pe Ridha să iasă la o plimbare cu maşina.  Mergem spre Montparnasse. Am hotărât să bem o cafea în turn. Să privim Parisul de la înălţime, ca şi cum ai privi o pictură expresionită, în care oamenii sunt nişte pete de culoare crăpate. Deşi iese foarte rar din Hotel Des Invalides, preferând să locuiască într-o rezervă de spital, Ridha ştie Parisul pe de rost şi-l poate explica în amănunt. Când zărim o coadă de câţiva kilometri care se întinde de-a lungul zidurilor, colonelul îmi explică- “sunt cei care nu au documente legale, aşteaptă la Prefectură. Unii aşteaptă şi câţiva ani.” De curând au făcut manichiuristele chinezoaice fără acte legale grevă în Paris, a fost un delir. Până la urmă le-au accept revedindicările şi au fost incluse în programul de asigurări sociale, neavând acte de ani de zile. On est chez les fous.” Trecem pe lângă un liceu cu zidurile pline de grafitti, iar Ridha simte nevoia unor precizări privind nişte adolescenţi fumând pe caldarâm. “Le-au făcut salles des chute, unde se pot droga în linişte, fără probleme. Au dat o lege să nu mai poată fi niciun unul lăsat repetent. Oricum nu învăţau nimic, dar acum chiar că nu mai învaţă absolut, dar absolut nimic.” Şoferul încetineşte şi lasă loc unei maşini de poliţie cu sirenele pornite. “În Paris, după datele oficiale în fiecare zi se sparge un magazin de bijuterii, în realitate o spargere are loc la cinci minute.” Şoferul încetineşte încă o dată lăsând loc unei maşini de jandarmi. “Exact ce ţi-am zis.”

Coborâm în Edgar Quinet înainte de a intra în turn. Pictorii din mijlocul bulevardului tocmai îşi strâng tarabele. Chiar lângă caldarâm, nişte somalezi au ridicat o mică aşezare din carton şi pungi de plastic. “Este insuportabil, îmi spune Ridha, cică sunt cinci mii de oameni fără adăpost. Sunt de trei ori mai mulţi. Cu 15 mii de oameni, aş putea să atac şi China. Când dăm colţul spre intrarea principală de lângă Galeriile Lafayette, ne împiedicăm  de un negru care doarme chiar pe gura de canalizare, în costum şi pardesiu c-un geamantan legat de mână. Corpul chircit se bucură de căldura venită din subteran. Chiar lângă statia de taxi, observăm trecătorii care păşesc printre trupurile adormite în jurul fiecărei coloane. “Insuportabil, punctează Ridha fără să-i privească.” Un bătrân nelinişteşte cerşetorii fotografiindu-i. Intrăm repede în turn şi ne oprim stupefiaţi în faţa unui post de control ca la intrarea într-un aeroport. Bodiguarzii, nişte boşimani din Zimbabwe ne privesc fără să clipească. “Nu, tinere, nu are rost zice Ridha, îmbrăţişându-mă. Este insuportabil. Te mai aştept pe la mine. Poţi să mă vizitezi şi mai des. În îmbrăţişarea lui îi simt sufletul ca o pasăre încercând să-şi ia zborul din buzunarul unui copil. “ Rămân singur în Edgar Quinet şi mă uit după un teatru. Oriunde ai privi în Edgar Quinet, vezi un teatru. La Rive Gauche este o piesă despre un trişor. Lumea se  îngrămădeşte pe Rue des Gaite atrasă de sandviciurile ieftine ale restaurantelor magrebiene. Mă feresc din calea unei găşti de marocani beţi care se distrează aruncând cu ambalajele cu resturi de mâncare după femei. Este insuportabil într-adevăr. Fără să mă grăbesc, mă îndrept spre hotel.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.