Drumul prieteniei

​Un cer aproape perfect şi doar câţiva norişori albi ce se rostogolesc în joacă – asta văd eu de la ferestra apartamentului de la etajul trei dintr-un bloc de pe strada Rue Durantin din cartierul Montmartre. În camera mea cutiile stau încă nedesfăcute.

Doar motanul meu Piqoq stă tolănit pe pervazul ferestrei şi ascultă alături de mine, zumzetul străzii. Nu a trecut o săptămână de când am ajuns la Paris. Bunica mea este cea mai fericită. Mereu spunea că nu are companie într-o casă atât de mare. Eu trebuie să merg la şcoală aici, pentru că de o săptămână, aici este casa mea.

Scriu în jurnal aceste rânduri şi privesc de la fereastră cum se plimbă oamenii zâmbind, merg agale pe această stradă multicoloră pline de magazine cu vitrine frumoase. Piqoq face ochii mari căci o doamnă cu un căţel cam zgomotos încearcă să îşi găsească  telefonul în geantă. Este amuzant. Căţelul latră ori de cîte ori țârâie telefonul.

E sfârşit de august şi căldura încă apasă strada pavată, iar pietrele, dacă te uiţi atent la ele par că se mişcă. Mă gândesc că acum puţin timp în urmă eram în România. Plecarea se apropia şi pe zi ce trece mama împacheta un şir nesfârşit de cutii. Îmi povestea că o să merg la o şcoală bună, că voi avea parte de o altă educaţie şi că mă aşteaptă un drum plin de succes şi o facultate bună.

Ştiam că este adevărat. Mama e în stare să facă orice sacrificiu pentru mine şi mă susţine mereu. Îmi place apartamentul bunicii că este mare şi aerisit. E un loc plăcut pentru mine şi sigur mă voi acomoda destul de repede.

Numai că orice poveste frumoasă are şi părţile ei mai puţin frumoase. Prietena mea Adeline abia aşteaptă să o vizitez. Ea stă aproape, la două străzi de mine, dar eu mă gândesc la Cătălina, prietena pe care am lăsat-o în România.

Aş fi vrut să nu fie atât de supărată că plec şi să ne luăm la revedere măcar. Când i-am dat vestea că mă voi muta definitiv în Franţa am crezut că o să leşine. Era atât de tristă şi mi-a întors spatele brusc fără să scoată o vorbă. Ea nu a înţeles că şi pentru mine este greu. Ne cunoaştem de la trei ani de când mergeam împreună la aceeaşi grădiniţă.

Prietene bune, două surori, vecine de apartament şi acum totul s-a terminat brusc de parcă a venit peste noi ceva ce a întunecat totul. I-am promis că îi scriu şi i-am transmis că prietenia noastră nu o să se schimbe niciodată, dar în zadar. Ea nu a vrut să mă mai vadă şi doar cu mama ei am mai putut comunica.

Nu a înţeles că această mutare nu a depins de mine. Bunica e bătrână, tata a primit post la universitate şi aştepta de mulţi ani o minune. Nu era cale de întors. Îmi imaginez că prietenia noastră era ca un copac verde, înalt, maiestuos. Pare că a venit toamna. Iar noi suntem frunzele copacului care se îngălbenesc şi cad.

Poate că e prea tristă comparaţia dar nu îmi vine nimic în minte pe moment.  Oare unele lucruri se pot repara? Mi-e teamă că nu. Un drum a plecat, parcă a făcut o curbă sau s-a pierdut într-o ceaţă. Nu îl mai văd. Alt drum apare în faţă. Un drum cu soare. Îmi vine să plâng. Ştiu că peste ani voi deschide acest jurnal şi voi citi acest moment.

Un moment trist. ​Un alt norişor se opreşte chiar deasupra mea. este atât de alb şi pufos. Motanul meu nu înţelege de ce îmi tot răsecesc gâtul în sus. Nici eu nu înţeleg de ce prietena mea nu a vrut să mai vorbească cu mine. Mă uit la cutii şi nu sunt în stare să deschid nici una. Acolo sunt amintirile mele de acasă din România.

Mă voi sfătui cu bunica. Vreau să ştiu dacă prietena mea va mai vorbi cu mine. Poate că o să îi treacă. Poate că vom vorbi mult şi o voi chema la mine în vacanţă. Eu dacă aş fi fost în locul ei aş fi înţeles? Nu ştiu. Dar mă bazez pe bunica. Ea are în buzunar cele mai minunate sfaturi. Voi spera. Prietena mea se va împăca cu mine.

Cred că e timpul de o îngheţată. Să îl întreb pe Piqoq dacă vrea şi el. Ehei ştiu că îi place să lingă castronul. Jurnalul să mai aştepte. Nu vreau să mă mai întristez. Trebuie să cred că există drumul prieteniei plin de soare. Iar copacul ăla să se facă verde. Da, da să se facă verde la loc cât mai repede.

Facebook Comments