În umbra împăratului

Web Hosting

Dedic această nuvelă profesorului meu de judo, Ion Ene Mircea, cu adevărat ultimul samurai pe care-l ştiu. Nu am reușit niciodată să-l înving pe tatami. I-am rupt din întâmplare un deget căzând peste el. În toată viața lui olimpică de sportiv nu a avut o singură accidentare

Oceanul strălucea calm ca o sabie odihnindu-se pe genunchii unui războinic. Din larg se apropria  întinderea de apă ca o melodie antică fără sfârşit. Metropola scârțâia din clădirile impunătoare ca o pădure de piatră gata să se prăbușească. Cu măștile albe pe față așteptau în liniște la semafor liceenii. La culoarea verde a semaforului traversară intersecția aproape în cadență ca niște regimente în marș. Un turist ajuns prima oară în insulă avea senzația că merge printr-un tunel de holograme, pe lângă creaturi din benzi desenate. Panourile publicitare imense comunicând de la un zgârie nori la altul, dădeau realității un efect de joc video. Mășinile utilitare electrice ale consiliului adunau sacii colorați anume pentru plastic, aluminiu și hârtie, măturând și spălând în același timp asfaltul. Orașul mirosea a clor ca o sală de operații în care se face periodic o dezinfecție temeinică. La fiecare colț de stradă însă se auzeau sirenele ambulanțelor. Chiar lângă supermarketul de pe faleză, unui bătrân căzut de pe bicicletă lângă şirurile de cărucioare i se dădea primul ajutor. Aproape de librăria din colț un echipaj tocmai băga în ambulanță un motociclist cu picioarele fracturate de impactul cu o furgonetă.

Cerșetorul Kamikaze plin de zdrențe afumate de focurile de carton umed, ieși fluierând de sub scara unui bloc începând să adune resturile de cafea de la un fast-food non-stop. Adormise special acolo chiar lângă o frizerie în care știa că se adună locotenenții mahmuri yakuza pentru un tuns și un spălat pe cap. Unul dintre ei tocmai ieși din frizerie deschizând o bere să se dreagă. Kamikaze fără să-l vadă îl recunoscu după mirosul de machiaj, deodorant ieftin, spermă și dantură neîngrijită, preacunoscutul parfum yakuza. Ușa frizeriei se deschise din nou și prietenii i se alăturară celui care tocmai îi aruncă dopul de la bere în cutia milei cerșetorului. Kamikaze recunoscu sunetul dopului dar se aplecă mulțumind mârâind supus. Îi lăsă pe yakuza să se îndepărteze și se luă după ei, așteptându-i să arunce țigările de lux, așa cum făceau în fiecare dimineață când își aprindeau după orgii țigări pe care nu le mai puteau fuma. Cerșetorul apucă o țigară aprinsă fumând relaxat la cafea cu o mână în șold. Un avion acoperi cu umbra lui strada ca o pasăre uriașă îmbrățișându-și cuibul, iar cerșetorul ridicând ochii infectați de conjunctivită spre cer, se dădu înapoi înfricoşat – i se păru că în copacul din fața frizeriei se zbate o creatură ciudată.

Deodată o pală de vânt scutură cireșul înflorit de pe bulevard şi atinse un albatros deasupra falezei, izbindu-l de zidurile înalte ale penitenciarului. Pasărea se ridică zăpăcită lăsând un găinaţ spre santinelă care văzu proiectilul semi-lichid apropiindu-se periculos ca o membrană şi tocmai apucă să se ferească. Mulţumit de eschivă, paznicul îşi îndreptă carabina şi abia atunci văzu ţeava plină de găinaţ de parcă ar fi fost dată cu var. Nervos intră în corpul de gardă după nişte şerveţele umede. În curte deţinuţii opriră activităţile lăsând mingiile pe terenul de sport la locurile stabilite. Ofiţerul de serviciu inspectă aparatele de fitness şi dădu semnalul pauzei de masă de prânz. Deţinuţii se aliniară cu faţa la zid la prima comandă de fluier. La a doua şirul aliniat se întoarse la dreapta înaintând în cadenţă spre zona de scanare. Aici, trei ofiţeri supravegheau scanerul. La prima suspiciune, deţinutul era băgat într-o cameră specială şi controlat inclusiv prin clismă. Cel care intra în camera specială ştia că în Oita, închisoarea modernă de maximă siguranţă, din care nimeni nu evadase vreodată, înainte de a fi cercetat erai strangulat preventiv uneori până la inconştienţă. Procedurile strangulărilor şi bătăilor erau descrise în amănunt în regulamentul închisorii pentru a se evita decesele accidentale şi mutilările. De altfel cei care aplicau strangulările, erau antrenaţi zilnic special  pentru asta, în sala de judo, mai ales în programul de veghe. Când ultimul deţinut intră în sala de mese alăturându-se şirului, aşteptând deschiderea ghişeului prin care primeau tăvile de carton cu mâncare, ofiţerul de serviciu îşi controlă cronometrul şi făcu semn că e bine şi servirea poate începe. Un gardian apăsă un buton de lângă uşă şi cantina fu sigilată ermetic. Nimeni nu mai putea să intre sau să iasă. Deţinuţii începură să mănânce în linişte ca nişte maşinuţe. Un păianjen se opri din coborâre în colţul unei ferestre, parcă ascultând liniştea de marmură, stranie ca o clipă suspendată dinaintea unui atac, când instinctul îţi spune că pericolul se apropie dar nu ştii de unde. La masa yakuzei din insulă, deţinuţii cu gâturile tatuate în culorile clanului întoarseră capul spre un tânăr cu faţă de puşti care mânca singur la masă, în zona de maximă siguranţă. Cei care mâncau acolo, erau obligaţi să bage un picior într-o gheată de oţel care se închidea hidraulic printr-un mecanism zidit sub podea, comandat din exterior. Zona avea camere pe ziduri, la colţurile mesei de oţel fixată zdravăn în podea. Toate aceste camere trimiteau imagini la un monitor în spatele unui zid de sticlă securizată multistrat. Cei de acolo îi puteau vedea pe deţinuţi, deţinuţii vedeau însă un perete de gips.

Curentul electric, imaginile video, mesajele circulau încontinuu prin pereţi şi podele nu prin cabluri obişnuite, ci prin bare de conductori, fiecare bară fiind securizată ignifug. Fiecare celulă în care stăteau cel mult doi oameni, pentru că existau şi celule cu un singur pat, avea pereţii burduşiţi de senzori, camere de ascultat şi camere de luat vederi. Aspectul soft al fiecărui obiect din închisoare, îi dădea impresia unei nave spaţiale. Dacă erai atent exista şi un fundal sonor clasic, liniştitor. Nimic nu era întâmplător în închisoare. Viaţa se desfăşura în toate amănuntele după regulament. Regulamentul transforma omul în maşină.  Strategia de apărare a închisorii pleca de conceptul de submarin. Fiecare încăpere, inclusiv sala de mese era conectată la un server şi un procesor independent, astfel încât, dacă exista un cod roşu într-o încăpere, programul le sigila pe toate din raţiuni de securitate. În caz de atac din interior, regulamentul avea prevederi detaliate despre etapele care trebuie urmate de personalul de securitate. Mesajele, ordinile scrise, curierii, trupele de intervenţie aveau căi speciale de acces. Înaintea monitorului care supraveghea cantina stăteau întotdeauna doi ofiţeri cu statut special, unul stătea pe un scaun, celălalt, exact cum prevedea regulamentul, în picioare. Gardianul din picioare era schimbat o dată la două ore, dar era plătit ca pentru un schimb întreg de patru, adică patru ore gardă, patru ore veghe şi patru ore somn.

Când ofiţerul care stătea în picioare, văzu un deţinut aşezându-se lângă prizonierul din zona de maximă siguranţă, se apropie de microfon, dar colegul său de pe scaun, îl făcu atent că e în ordine şi-i împinse un plic de sub tastatură care părea full de bani. Ofiţerul privi transpirat plicul, îi verifică privirea colegului şi băgă plicul în buzunar.

– Iartă-mă, Ito, trebuie să-ţi livrez un mesaj, zise deţinutul mâncându-şi orezul cu beţişoarele după ce se aşeză alături de tânăr, mai mult preocupat să nu fie auzit sau să nu-i fie citite cuvintele de la distanţă. Îmi pare rău, nu e nimic personal, spuse repede printre dinţi, privind curios gheata de oţel care-i fixa piciorul tânărului de podea.

Tânărul se uită în farfurie şi încercă să mănânce şi el nişte orez amestecat cu o conservă de ton, dar duse beţişoarele la gură şi le lăsă în farfurie, pentru că abia putea să respire, controlându-şi însă foarte bine atacul de panică. Deschise ochii mari ca şi când ar fi vrut să atragă mai mult aer în jurul său şoptind.

-De la cine vine mesajul?

-De la noul oyabun[1] din insulă.

Cum îl cheamă? întrebă Ito îndreptându-şi părul de un negru intens cu irizări albăstrui, cu o mişcare a capului să aibă privirea limpede.

-Shinobu Tsukasa.

-Shinobu Thukasa!? şopti uluit Ito, abia respirând.

-Chiar el, toată lumea ştie. Nu înţeleg de ce te miri aşa.

-Tsukasa a fost wakagashira[2] al tatălui meu. S-ar putea să fie o confuzie.

-Nu e nicio confuzie, este chiar el.  Este foarte important acum, săptămâna viitoare se face o serbare, o petrecere la care participă toate familiile. Are o casă de primire pe plajă la Seganoseki. O să fie multă lume. Se pare că Thukasa va fi stăpân peste toţi. Nu ştiu dacă ai văzut pachetul din cameră, şopti deţinutul grav ca şi cum s-ar fi scuzat.

-Cine a pus pachetul în celula mea?

-Gardianul din spatele tău, şopti Kono. Este omul lui Tsukasa. De fapt toată închisoarea e a lui. Ai văzut pachetul?

-L-am văzut, am recunoscut-o pe sora mea, zise Ito, simţind cuvintele cum i se desprind cu greutate din gură. Celălalt are nişte pete de sodă pe bărbie şi sub ochi, nu-l recunosc. Cine este?

-Iartă-mă, Ito, este chiar mama ta.

-Eşti sigur?

Deţinutul îl privi pe Ito dintr-o parte.

– Nu am avut niciodată timp pentru mama, clipi Ito parcă zărind o fotografie cu mama sa îndepărtată în rochia neagră de lângă. Nu i-am luat nici măcar o pereche de pantofi. A umblat toată viaţa în papuci de lemn. Când venea să-mi vorbească, îi spuneam că învăţ pentru examene.

Ito înghiţi în sec, abia stăpânindu-şi plânsul, simţind că devine o fântână arteziană de lacrimi. Îi apăru o sclipire în căutătura ochiului stâng intensă ca o piatră de diamant. Kono îi simţi emoţia şi înghiţi în sec la rându-i, privindu-i pumnul firav, încleştându-se, remarcând uluit tatuajul mic de la mâna stângă care părea în locul acela pătată. Petele se uniseră într-un fel de dragon. Abia atunci îşi dădu seama că petele erau componentele unui tatuaj. Tata ne-a ţinut departe de afaceri. Mama nu are nicio vină. Nici sora, zise Ito abia stăpânindu-se să nu plângă, surioara mea era autistă, stătea tot timpul la televizor. Oare de ce-au făcut asta?

-Vor să transmită un mesaj dur şi celorlalte familii. Aşa este obiceiul.

-Obiceiul? îşi zise Ito clipind, zâmbind deodată cuceritor, îndulcindu-şi chipul într-o indignare graţioasă ca şi cum ar fi vorbit cu o femeie pe care voia s-o cucerească, a fost un mesaj dur tare, şopti tremurând. Tata voia să deschidă o fabrică de motoare şi să se retragă din Yakuza.

-Tocmai de asta l-au omorât. Din Yakuza nu se retrage nimeni niciodată.

-Crezi?

-Iartă-mă Ito, uneori eşti cam ciudat. Mi-ar fi plăcut să lucrez pentru tine, tatăl tău a fost un domn, mi-a ajutat familia la greu. Dacă aş putea să fac şi eu ceva pentru tine, crede-mă, iartă-mă. Ai nevoie de ceva? întrebă Kono evitând să-i spună că v-a fi atacat şi el diseară. Oricum nu avea rost să-i spună. I-ar fi stricat ultimile ceasuri din existenţă inutil.

– Ai putea să-mi dai o ţigară dacă vrei.

– Sigur, zise Kono şi-i strecură o ţigară sub şerveţel.

Ito îşi băgă ţigara în gură. Scoase din buzunarul de la piept o brichetă şi-o aprinse.

Kono se dădu uluit într-o parte, privind după gardieni. Ito însă trase un fum tacticos în piept şi-l eliberă în aer închizând ochii mistuiţi de plăcere. Deodată se aplecă privind înspre gardieni de la scanner şi abia atunci Kono văzu că Ito are un telefon în mână. Când apăsă o tastă, se auzi un click şi îşi ridică piciorul eliberat din gheata de oţel.

– O dată l-am văzut pe tata în camera mea plin de sânge. Avea cheaguri de sânge şi în plămâni. Abia putea respira. Era lovit peste tot. Venise o echipă de asasini să ne omoare. A tras mai întâi în piept şi s-a aplecat spre asasin. A aşteptat un pic şi apoi i-a zburat creerii cu un glonte. Ştii de ce a aşteptat?

Kino îl privi încremenit fără să răspundă, cu gura căscată.

… pentru că voia să-l vadă cum moare, şopti Ito trăgând încă un fum din ţigară. Pe insula asta nu va mai fi niciun yakuza nici în închisoare, nici în libertate.

Gardianul care era în spatele lui, simţi fumul de ţigară şi se uită nehotărât în jur. Când îl văzu pe Ito fumând, nu ştiu ce armă să apuce mai repede, uimirea derutându-i gesturile. Ridică bastonul mic de oţel învelit în cauciuc şi lovi înspre deţinut. Dar Ito îi aştepta lovitura şi se înălţă apucându-l de rever lovindu-l cu mâna stângă cu priză pe uniformă cu tot şi gardianul care era antrenat simţi că Ito vrea să-i execute un Ipon şi se cabră, dând însă capul pe spate, realizând în ultimul moment că e dezechilibrat, iar Ito lăsându-se pe lângă banca metalică în genunchi îi execută procedeul proiectându-l peste masă cu un kyai[3] atât de puternic, încât păsările din curte îşi luară zborul ca şi cum ar fi auzit o detunătură. Pe crenelurile penitenciarului santinelele se opriră, verificând perimetrul, gardienii înarmaţi privindu-se unii pe alţii. În aer gardianul abia apucă să-şi vadă colegii încercând să deschidă uşile. Calm, Ito îi controlă proiectarea, lăsându-l să cadă în cap chiar lângă genunchii lui. Sub greutatea propriului corp, gâtul îi trosni ca un vreasc rupt. Se ridică deodată deasupra gardianului şi-i înfipse beţişoarele de lemn în piept atingându-i inima. Ridică beţişoarele pline de sânge, îl privi horcâind şi-i înfipse beţişoarele prin timpan în creieri. Tâmpla stângă a gardianului aproape cedă sub lovitură. Un jet de creieri lovi piciorul mesei, atingând genunchii lui Ito.  Îi apucă legitimaţia şi-i luă cheile. Se îndreptă spre perete şi deschise uşa ascunsă în spatele unui panou de rigips cu legitimaţia ofiţerului, zâmbind calm spre deţinuţii încremeniţi.

Kono rămase stană de piatră în spatele lui, uitându-se la pistolul gardianului din teaca mânjită de sânge de la piept. Ito deja coborâse scările rulante în parcarea motocicletelor de sub camera de gardă. Nu-l mai vedea nimeni din interiorul penitenciarului. Băgă cheile într-o motocicletă şi se îndreptă spre poarta închisorii care se deschise în faţa lui silenţios ca şi cum l-ar fi invitat pe bulevard.

În cantină abia apucară să intre trupele de intervenţie care dinamitară uşa blindată pentru că nu mai răspundea nicio comandă prin server. Dar explozia îi aruncară pe câţiva deţinuţi peste un ofiţer care se dezechilibră şi scăpă carabina. Din instinct Kono se aplecă şi luă pistolul gardianului cu beţişoarele înfipte în ţeastă şi se trezi în faţa unei echipe care-l somă din spatele unui scut. Dar Kono nu înţelese somaţia ezitând, pentru că explozia îi țiuia în ureche şi primul ofiţer trase prin fanta  din scut lovindu-l în piept. Kono resimţi împuşcătura şi uluit îşi privi rana sângerând înaintând. Ridică pistolul şi începu să tragă urlând. Primul gardian primi împuşcătura prin fantă care-l aruncă într-o parte cu faţa desfigurată. Apoi Kino lovi încă un gardian şi încă unul. O rafală de gloanţe îl ridică în aer şi-l aruncă răstignit peste masă. Un deţinut yakuza prinse carabina armând-o în aer şi trase în vesta unui gardian. Forţa împuşcăturii îl izbi pe ofiţer în perete şi-l puse la pâmânt. Deţinutul apropiindu-se îi execută un foc în ţeastă care sări în cască într-o jerbă de creieri într-o parte ca o oală încinsă pe foc. Deţinuţii aplecându-se pentru că se trăgea din toate părţile, se pitiră pe lângă ziduri, scena mutându-se brusc în camera corpului de gardă unde ofiţerii care stăteau de veghe nici nu înţeleseseră ce se întâmplă privind spre rastelele pline de arme. În camera de comandă, adjunctul închisorii nu ştia ce să facă şi speriat, văzând că fiecare incintă este devastată de gloanţe şi incendiu, ordonă foc şi-îşi lăsă echipele de intervenţie să arunce în aer fiecare cale blindată de acces. Speriat chemă în ajutor garnizoana oraşului, poliţia şi jandarmeria. Trupele de intervenţie deschideau pe rând fiecare celulă şi executau foc fără somaţie. Deţinuţii înţeleseră repede că nu au de ales, ori luptau, ori aşteptau să moară. Un comerciant privi la ştiri cum arde penitenciarul Oita şi neîncrezător ieşi din prăvălie pentru că închisoarea era chiar pe strada lui. Abia atunci văzu elicopterul închisorii şi deţinuţii agitând tricourile în flăcări. Mitraliera grea a elicopterului, pulveriza deţinuţii de pe creneluri cu două mici tornade de proiectile, aruncându-le resturile de trupuri în stradă. Un glonte ricoşând atinse un autobuz care se opri brusc în intersecţie, şoferul crezând că a atins un biciclist. Uluit conductorul privi spre penitenciarul arzând ca o torţă sub un cer de aramă cu păsări speriate, atinse de flăcări, devenite printr-un efect optic fosforescente. Revenind la autobuz realiză că toate străzile erau deja blocate de maşinile de pompieri, intevenţii, trupe speciale, poliţie şi jandarmerie care soseau încontinuu.

Pe o înălţime deasupra oraşului Ito se odihnea fumând alături de prietenul său, Maho Yamaguchi, cu o bere în mână.  La câţiva paşi în spate, lângă motocicletă un pescăruş îşi întrerupse zborul aşezându-se pe palele unui elicopter militar, deschis cu miralierele la vedere. Pasărea ţipă ca şi cum ar fi verificat dacă aparatul e în viaţă, indignată că i-a invadat teritoriul.  Ito privi pasărea fără nicio emoţie fumând şi liniştea deasupra metropolei sclipi ca oglinda unei ape liniştite deasupra unui cuib de lumini.

– Aş vrea să fiu într-o navă extraterestră să trăiesc într-o zi fără anotimp. Aş trăi fericit în cosmos pe orbita unei planete, fără nicio şansă şi fără nicio intenţie să cobor pe ea, zise Ito.

-Eu aş vrea să fiu mereu acasă, pe insula mea, să pescuiesc lângă bojdeucă, răspunse Maho amuzat frecându-şi barba, dar imediat îşi simţi prietenul copleşit de durere, zdrobit, deşi nu arăta nici măcar o senzaţie pe faţa de ceramică, liniştită, calm ca o marmură. Eu, zise Maho ezitând, întotdeauna… dacă aş putea să fac ceva pentru tine… dacă nu era tatăl tău, mama mea era vândută în cine ştie ce bordel din Tokio. Sunt aici.

– Aş vrea să fii wakagashira-l meu. Am nevoie de un locotenent ca tine.

– O, zise Maho zâmbind, cu mare plăcere, dar numai cu o condiţie.

Ito îşi îndreptă capul fumând.

– Trebuie să-i accepţi şi pe fraţii mei în afacere. Kalo şi Takeda, nu voi putea să mai scap de ei. Am înţeles că yakuza Thukasa face o petrecere la o vilă pe plaja Seganoseki. Vin toate familiile din Japonia.

Au o casă de lux acolo.

-E casa tatălui meu, vila se numeşte Vila Omi.

-O, nu am ştiut…

-Aş vrea să mergem şi noi acolo, dar numai noi doi. Nu ştiu dacă va fi o petrecere, dar dacă va fi, vom fi şi noi acolo cu siguranţă.

-Mergem, zise hotărât Maho.

-Până atunci am să pun oraşului un film. Elicopterul ăsta are numai o militralieră?

– Are două, dar nu am tras niciodată cu ele. Eu sunt doar mecanic. Dacă vrei în noaptea asta, stăm la mine.

-Nu, o să dormim în noaptea asta la un contabil. Are camere suficiente.

-Contabil?

-Trebuie să închei nişte bilanţuri, mai ales contul de profit şi pierdere.

-Am înţeles.  Ce fel de film vrei să pui?

– Un film cu yakuza, zise Ito zâmbind, îndreptându-şi părul cu o mişcare fină a capului. O să apară la televizor.

-Sper să-l văd şi eu. La ce televiziune?

-La toate care există, chiar şi pe ecranele de publicitate de pe clădiri, metrou sau stații de autobuz.

-O, atunci înseamnă că am unde să mă uit.

-A, nu-ţi fă griji pentru asta. Îl pot da şi în reluare. Nu ai cum să-l pierzi.

În închisoarea înconjurată încă de care de televiziune transmiţând în direct, încercând să filmeze înăuntru era linişte, numai în biroul directorului era gălăgie, pentru că directorul îşi zbierea ordinile să dea senzaţia că e încă stăpân pe situaţie. În biroul lui intraseră o echipă de poliţie care nu ştia ce să facă. La un moment afară apărură două vehicule blindate din care începură să se strecoare şirurile de trăgători de elită sub mască, echipaţi de război intrând în penitenciar ca la asalt, ocupând fiecare intrare, fereastră sau loc din care se putea trage. O jurnalistă împinsă încercând să-şi recâştige echilibrul se agăţă de braţul unui cameraman care scăpă camera. Uluită, jurnalista recunoscu  uniformelor trupelor speciale şi începu să filmeze cu telefonul mobil:

– Trupele Tokko sunt aici… A venit Gestapo, e ceva grav.

În biroul directorului care tot explica poliţiei cum funcţionează centrul de comandă, tot zbierând şi gesticulând gimnastica profesionistului care ştie despre ce e vorba, intrară deodată trei ofiţeri Tokko îmbrăcaţi în haine militare de piele. Când intrară cei trei, se făcu linişte şi un gardian care tocmai îi şoptea ceva la ureche directorului, încremeni şi el uluit de apariţie. Gardianul tocmai îi spunea că schimbul de la bucătărie a rămas blocat în cantină şi nu mai au explozibili pentru a arunca uşa blindată în aer, oricum operaţia ar fi făcut tot mecanismul de sub podea complet inutil. Directorul tocmai îşi făcea calcule, cam cât ar costa înlocuirea acestui sistem hidraulic şi întreg serverul  cu toate componentele sale, şi se pregăti să urle la angajat, dar scoase un icnet când văzu ofiţerii înaintând în mijlocul încăperii ca nişte trăgători. Unul era mai în faţă, celălalt îi apărea flancul drept  iar celălalt se oprise întors în aşa fel, încât controla spatele. Feţele ofiţerilor păreau tăiate în granit. Aveau urme de tatami pe faţă, urme antrenamentelor intensive şi ale misiunilor de război şi contraspionaj. Tokubetsu Kōtō Keisatsu din 1911 era elita poliţiei Japoniei, care activa după un decret imperial şi care nu dădea seamă nimănui în afara Împăratului. Cei care intrau în Tokko trebuia mai întâi să treacă prin şcoala gărzii imperiale din care se selectau bodyguarzii pentru Casa Imperială. Majoritatea proveneau din familiile foştilor samurai. Un ofiţer Tokko era ca şi zeul pe pământ.  Mulţi din poliţie îşi doreau aceste funcţii, în realitate posturile erau moştenite de vechile familii, care-şi înscriau copii pentru post în şcoli militare speciale.

– Sunt Suzuki Abe, taisa[4] Keisatsu, zise ofiţerul aproape şoptit, dar toată lumea îl auzi foarte bine. În camera de comandă era linişte s-o ridici de la pământ ca pe o piatră. Se auzi cum directorul înghiţind în sec.

Cine este şeful acestei guri de căcat? Care dintre voi este directorul?

Încercând să vorbească, directorul închisorii îşi dădu seama că nu poate să-şi mişte gâtul şi nici să-şi îndrepte ochelarii.

-Eu sunt, director, Kome Asanayama.

-Cum e posibil ca un criminal de gradul zero să iasă din penitenciar de maximă siguranţă cu motocicleta printre gărzi, ziua în amiaza mare?

Directorul ridică un stick de pe birou.

Suzuki se apropie să-l privească.

– Nu este un stick obişnuit. Este un microsistem încorporat. E de fapt un calculator. Cu ajutorul lui a intrat în sistemul nostru. Să vă explic, zise directorul sigur pe el şi băgă stick-ul în laptop camera umplându-se de semnale insuportabile de alarmă. Dar era prea târziu sistemul ultimei camere de control era deja infectat. Lumina se stinse, aprinzându-se luminile roşii ale generatorului de urgenţă. Speriat directorul aruncă stick-ul pe birou care a scoase un sunet stins, transformându-se într-un punct purpuriu de lumină.

-Mate[5], ordonă Suzuki şi făcu un semn.

Doi trăgători se apropiară repede de director şi-l puseră la pământ, împachetându-l în curele şi chingi.

– Vreau să-mi sun avocatul, spuse directorul. Este dreptul meu.

-Dar nu eşti arestat, zâmbi agentul. Eşti doar în carantină.

În timp ce era dus spre un vehicul blindat, directorul încerca să explice faptul că mai sunt bucătari blocaţi în cantină.

-Stai liniştit, îi zise un locotenent aruncându-l ca pe un sac în vehicul, îi eliberăm când băgăm buldozerele.

A doua zi dimineaţă într-o incintă a garnizoanei, Suzuki Abe, taisa Keisatsu, urmărea cu atenţie înregistrarea momentului în care Ito aştepta lovitura gardianului în sala de mese. Îi ceru soldaţului din faţa calculatorului cu un semn să mărească o imagine. Acesta se execută şi reluă imaginea ştiind ce aşteaptă colonelul. O reluă încă o dată şi încă o dată. Colonelul urmări imaginea mărită a telefonului din mâna deţinutului, momentul în care îşi scoase glezna din gheata de oţel, stick-ul sclipind în computerul ofiţerilor de la scanner, dar atenţia îi fu atrasă deodată de felul în care deţinutul luase priza pe vestonul uniformei gardianului. “Îl ştiu de undeva, îşi zise colonelul, urmărindu-i procedeul.” Deodată îi zări pumnul stâng şi soldatul simţi ce vrea colonelul şi-i mări imaginea prizei. Atunci colonelul văzu tatuajul miniatural al dragonului de la încheietura degetului mare.

-Uau…, exclamă colonelul. Kage

Uşa biroului se deschise un locotenent în haină de piele salutând. Acesta puse un dosar pe masă. Soldatul dădu să se ridice, simţind că  e vorba de o comunicare confidenţială, dar colonelul îl opri lăsându-şi mâna pe umărul lui, desprinzând fotografia lui Ito din dosar.

-L-a văzut cineva?

-Nimeni, zise repede locotenentul Osaka Ishin, care era adjunctul colonelului.

-Te-ai uitat pe el?

-Am aruncat o privire.

-A fost ofiţer Kage[6], zise Abe.

-Eu ştiam că această unitate a fost închisă o dată cu Kenpeitai în 1945.

Kage nu a fost închisă niciodată. Kage a fost de la început Umbra Împăratului şi Umbra Împăratului va rămâne. În 1945 Japonia avea trei ofiţeri Kage. Acum e posibil să fie mai mulţi, dar nu mai mulţi de cinci. Testează supercomputerele militare. Au grijă de sateliţi. Sunt implicaţi în deciziile militare ale statului major. Ştiu şi cine l-a băgat în această unitate. Takeda Mitsubishi. A făcut şcoala lui de arte marţiale. Numai un un elev al lui Takeda Mitsubishi poate executa un asemenea Ipon, fulgerător, în cădere în genunchi. Şi eu am fost elev al lui Takeda. Înainte să intre în închisoare în locul tatălui său, băiatul ăsta a fost ofiţer de elită în ierarhia militară cea mai înaltă a Japoniei.

Acum, zise Abe întinzându-i dosarul, vezi dacă se confirmă ce spun.

Locotenentul deschise dosarul şi faţa i se schimbă la culoare pe  măsură ce citea.

-Totul se confirmă, şopti uluit Osaka.

-A fost elevul lui Takeda Mitsubishi?

-Este nepotul lui.

Colonelul se apropie de fereastră cercetând culoarea cerului, aproape tradafirie ca pielea unei femei frumoase. “O să fie complicat tare, gândi colonelul.”

-Ar trebui să discutăm cu cineva din Kage, zise Osaka.

-E ca şi cum am căuta umbrele care ştiu să vorbească. Identitatea unui Kage este secret de stat. În mod oficial, această unitate nu există.

– Cum facem să vorbim cu cineva dintr-o unitate despre care statul spune că nu există?

-Ştiu eu unul.

-Un ofiţer Kage?

– Unul care a fost Kage. Acum e la pensie. Sper să-l găsim în viaţă. Pregătiţi-mi elicopterul.

Pe o insulă un bătrân pescar tocmai îşi arunca undiţa în apele râului care începură să fiarbă şi bătrânul îşi apucă tremurând pălăria de paie să nu i-o ia vântul. Abe sări din elicopter aplecându-se şi se îndreptă spre bătrân. În spatele lui o echipă Tokko asigurară preventiv zona.

– Ito, zise bătrânul după ce îşi pofti musafirul în casă, servindu-l cu o ceaşcă de sake. Din respect pentru bătrân, Abe duse ceaşca la gură fără să bea şi o aşeză tacticos pe măsuţă. Îmi amintesc de Ito… Ito de la supercomputere. Nu am ştiut că e în penitenciar. Dar ce a făcut?

-A depus mărturie în locul tatălui său. A intrat în locul tatălui său în puşcărie. Tatăl său era şeful Yakuzei în Oita.

-Eu ştiam că este unul tare în Oita, Hideya Takahashi.

-Chiar el.

-Înseamnă că e o greşeală. Ito avea alt nume în Kage.

-Ito Mitsubishi.

-Da, aşa, Mitsubishi, zise bătrânul străluminat ridicând mâinile tremurânde. Chiar am fost uimit că avea acelaşi nume cu maestrul de arme, Takeda Mitsubishi.

-Este bunicul lui.

-Ooo… nu ştiam. Ooo… asta explică multe. Nu am reușit niciodată să-l înving pe sensei pe tatami în 25 de ani. Sunt sigur că nu aș fi reușit nici în 50.  În toată viața lui de sportiv olimpic nu a avut nicio accidentare. Eu am reușit să-i fracturez un deget, căzând peste el. Dacă Ito a fost nepotul și elevul lui, sufletul lui are este ca o sabie dintr-un oțel fără moarte. Sunt mulți fraieri care cred că în școala de sabie, se face gimnastică de armă. Primul care se călește în foc este sufletul. De necrezut…acum înțeleg multe despre Ito.

– Spune-mi ce ştii despre el.

– A venit cu câteva luni înainte să ies la pensie. Nu ştiu dacă avea şaptesprezece ani. La început am crezut că e fată, zise bătrânul sugând dintr-un biscuit muiat în ceai. Ito… o, nu am văzut aşa ceva în viaţa mea. Ito este un fenomen al naturii.

-Ce vrei să spui?

-Exact ce-am spus. La un moment dat am lansat un satelit special pentru Kurile, să le supraveghem mişcările ruşilor şi panourile cu energie ale satelitului s-au blocat. Sistemele noastre erau neputincioase. Atunci a fost chemat Ito de-acasă. L-au adus urgent cu elicopterul. S-a uitat puţin pe ecrane la ultimul mesaj primit de la satelit şi-a scos telefonul şi-a atins o tastatură şi satelitul a început să funcţioneze deschizându-şi panourile de energie, iar imaginile au început să curgă pe monitoare. L-a făcut să funcţioneze cu un telefon, dar nu cu un telefon complicat cum sunt cele de astăzi, cu un telefon cum erau Nokia odată, primele telefoane apărute la noi. Când m-am uitat pe rapoartele satelitului şi i-am verificat jurnalul de bord, mi-am dat seama că Ito îi scrisese în spate propriul sistem de operare. Instalase în computere un Hachinosu.

-Ce este asta?

Hachinosu este ca un cuib de viespi digitale care se înmulţesc în progresii geometrice, dar nu câteva într-o secundă, vorbesc de câteva milioane într-o fărâmă de secundă. Când l-ai atins, eşti lovit de pretutindeni şi nu mai ai cum să scapi. Eşti în ochiul uraganului. Te-a lovit taifunul. Am vrut să raportez asta, dar mi s-a spus că se ştie şi eu am ridicat din umeri.

-De ce ai vrut să raportezi?

-De ce am vrut să raportez…, întrebă bătrânul uimit. Sorbi tacticos din ceaşcă. De ce am vrut să raportez… cine rescrie un sistem de operare cu open source cu tot, cu toată arhiva la care s-a lucrat generaţii…

-… controlează satelitul, zise uluit colonelul.

-Normal. Îl poate deschide oricând ca pe un televizor de-acasă, doar atingând telecomanda.

-Dacă poate controla sateliţii militari, poate controla tot, vorbesc de energie, transporturi, telecomunicaţii, bursa de mărfuri.

-Aa…, se pare c-ai înţeles.

Abe îşi privi ceaşca de ceai ca şi cum prin chip i-ar fi trecut curentul electric.

Unde crezi că s-ar putea afla Ito acum?

-Ştiu c-avea un prieten care lucra la un aeroport militar. Repara elicoptere.

-Când a evadat?

-Ieri la prânz.

-Aaa…! dac-a evadat acum 24 de ore este deja departe. Nu cred că-l mai prinzi.

-N-a plecat din insulă. I-au omorât mama şi sora. I-au trimis la pachet capetele în celulă.

-O, se miră bătrânul deschizând deodată ochii mari. Cine-a făcut asta?

-Noul oyabun a transmis un mesaj.

– Ooo…, ai dreptate, nu are cum să plece. Ooo… au greşit teribil.

-Îţi faci griji pentru yakuza din insulă?

Nu pentru yakuza îmi fac griji, zise bătrânul dând grav din cap. Nu îmi fac griji deloc. Însă toate familiile din Japonia acum ar trebui să fie îngrijorate. Bătrânul clipi îndepărtându-și o pojghiță de puchini, cu gura deschisă ca un pește prins între pietre la mal.

Când limuzina neagră, sidefată intră în parcarea vilei, şoferul viră brusc în stânga să evite o groapă executată de trei muncitori în salopete cu însemnele consiliului local din Oita. Suprins Shinobu Tsukasa cu o mână pe un pahar de whiskey, citind ziarul pe bancheta din spate se aplecă într-o parte. O pată de alcool îi apăru pe rever. Uluit privi în spate spre şantierul din mijlocul străzii, observând cercelul unui muncitor înainte de a depăşi grilajul porţii masive din fier forjat.

Tot personalul casei împreună cu gărzile de corp aşteptau în grădină momentul salutului. Primul locotenent al yakuzei, inspectă împrejurimile, apoi deschise portiera aplecându-se.  Shinobu Tsukasa coborî important din limuzină în costumul alb impecabil, cu o pălărie albă cu bandă neagră. Tot personalul se aplecă în semn de salut, în aceeaşi secundă, fiecare aşteptând cu respect cu privirea în pământ. Primul intendent al casei tocmai se pregătea să-i raporteze o problemă legată de cheltuieli, dar patronul îl opri cu un gest, aplecându-se spre primul locotenent:

– Vezi ce-s cu ăştia, şopti Shinobu arătând spre şantierul din mijlocul străzii. Apoi, întorcându-se spre intendent, îi dădu un card bancar, vezi ce-i cu ăsta, verifică-i pinul. Intendentul voi să-i spună că nici cardul lui nu funcţionează dar se abţinu pentru că patronul grăbit se strecură repede în vilă flancat de bodyguarzii înarmaţi cu mitraliere, intendentul simțindu-l nervos.

În sufragerie erau adunați căpeteniile clanurilor discutând un pic cam aprins. Când apăru Shinobu se ridicară și-l salutară ca pe un împărat, în liniște. Fără să răspundă Shinobu se așeză pe un loc mai înalt lăsându-l pe adjunctul său să conducă ședința despre noul sistem de taxe.

-Eu am două hoteluri, zise Hiroshi Oguri, dezvelindu-și resturile negre ale unei danturi lovite cândva de sabie… privi cu grijă înspre cel mai în vârstă dinte yakuza Haruma Watanabe, un fel de mitropolit al interlopilor, care ungea de obicei oyabun-ul înscăunat,  dacă nu cumva vrea să intervină, părându-i-se că acesta vrea să spună ceva, dar Haruma doar își schimbă poziția pentru că avea un șold ros de reumatism, am ajuns să închiriez camerele cu ora pentru studenți. Turismul e la pământ. Am trimis câteva fete în Anglia, dar e foarte greu de scos banii de acolo…

Deodată intră în cameră primul locotenent care se aplecă spre oyabun, spunându-i:

– I-am verificat pe cei din stradă. Au toate actele în regulă. Puțul miroase a gaz. Se pare că s-a spart o conductă…

-Bine, bine… zise Shinobi privind nervos spre Hiroshi, dar locotenentul nu se îndepărtă.

-Mai este ceva, vrea imediat să vă vadă ală de la banca Mizuho.

– Spune-i că-l sun eu în zece minute.

-Este deja aici, vă așteaptă în bibliotecă. A venit cu omul lui de încredere care se ocupă de calculatoare.

-Cheamă contabilul, șopti Shinobu printre dinți simţind o picătură de sudoare curgându-i în perciune.

– L-am sunat toată dimineața. Am trimis niște oameni după el. Știam că vreți să-i vorbiți, numai că se pare că i-a făcut Ito o vizită.

-Ito… murmură uluit Shinobu și imediat gândi – “dacă a aflat codul”… şi privirea i se întunecă o clipă.

Mate, ţipă deodată Shionbu, deşi nu mai vorbea nimeni, toţi fiind atenţi la cei şoptea locotenentul şefului. Siluetele mesenilor vibrau ca nişte radare, căpeteniile simţind că se petrece ceva neobişnuit. Ajunge Hiroshi, m-am săturat de familia ta de căcat. Te-am adunat de prin boscheţii portului şi te-am făcut om şi acum te plângi ca o babă.

Stupefiat Hiroshi scrâşni din dinţi ducând mâna la pantof dar teaca de sub şosetă era goală. Lăsase ca toată lumea arma la recepţie. Întunecat se cufundă în sine însuşi, încercând să se liniştească. Dacă ar fi fost o scrumieră pe masă ar fi apucat-o ca pe o armă.

-O să discutăm taxele după petrecere.

-Insula e plină de trupe tokko. Sunt conduse de însuşi Suzuki Abe. Situaţia e neclară, poate ar fi mai bine să aşteptăm, spuse cel mai bătrân dintre gangsteri, Haruma Watanabe.

– Abe, zâmbi gânditor Shinobu Tsukasu… l-a omorât pe fratele meu în faţa mea. Nu vă faceţi griji pentru Abe. La petrecere am să vă arăt capul lui.

“Asta ar mai lipsi, gândi Hiroshi să ne mai punem şi tokko în cap”, dar nu spuse nimic uitându-se şerpeşte la ceilalţi.

– Pe altă parte, Ito este liber.

-A fost prins Ito la metrou, ţipă Shinobu, derutându-l.

-Nu a fost prins, zise Haruma scoţându-şi ochelarii, ştergându-şi calm lentilele, ştiu bine ce spun. Se pare că a corupt softul poliţiei.

-Ito este un nimic, …zbieră Shionobu descumpănit, înghiţind în sec la cuvântul “soft” mai devreme sau mai târziu, o să fie prins, e dat în urmărire în toată ţara. Nu are cum să scape.

-Ito este periculos, replică Haruma… Ştiu că a fost elev al lui Takeda Mitsubishi, eu însumi îl duceam la sala lui de sabie.

-Şi dacă a făcut şcoala lui Takeda ce? ţipă Shionobu. Nu mai putem da înapoi acum. Toate familiile din Japonia sunt aici. Dacă dăm înapoi acum, pierdem orice ocazie de a lua puterea. Orice ezitare ne face praf. Nu putem arăta nicio slăbiciune, altfel suntem terminaţi până la unul.

Bătrânul gangster vru să mai spună ceva.. dar închise ochii.

– Gata, pentru astăzi atât, zise Shinobu ridicându-se, pătrunzând grăbit într-o bibliotecă urmat de primul său locotenent care-l aştepta în spatele uşii.

Directorul băncii se ridică transpirat de pe o canapea. Alături pe un birou în faţa unui calculator doi specialişti în IT urmăreau listele unor conturi.

-Nu mai avem niciun ban conturi… zise directorul aplecându-se speriat în loc să salute

– Cum aşa? întrebă încremenit Shinobu simţind emoţia primului locotenent din spatele lui. E nevoie de semnătura mea pentru a se retrage banii.

– Nu s-au retras. S-a făcut doar un transfer. La trei dimineaţa s-a folosit codul, zise directorul fiert arătând spre computer.

– Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, zise omul lui Shinobu. Au dispărut toate fondurile din conturi dar şi banii din conturile celor care au făcut afaceri cu noi sunt compromise.

-Nu poţi afla destinarul transferurilor?

-Ar putea dura ani, dacă nu decenii. Transferurile cresc în progresie geometrică. Dacă vă uitaţi la liniile acestea, ele sunt milioane de puncte care vibrează. Banca nu mai poate folosi niciun cont.

-Şi eu ce mă fac? zise directorul. Toată garanţia la trezoreria naţională este digitală. Nu am niciun gram de aur în bancă şi am şi control de la finanţe săptămâna viitoare. Să sunăm la poliţie, spuse directorul abia respirând, frecându-şi chelia umedă.

Cei doi IT-işti se întoarseră uimiţi spre el aproape în acelaşi timp.

-Nu pot să-mi dau seama ce soft a folosit Ito, zise un specialist preocupat de computer. Ce vedem noi este doar vârful isbergu-lui.

-De unde ştii că a fost Ito?

La un moment computerul clipi lăsând un desen animat să râdă cu mâinile la burtă. Lui Shinobu i se păru că seamănă clar cu Ito. Aşezându-se pe un scaun Shinobu abia respirând gândi “nu mai am rezerve decât pentru câteva ore. Mâine deja sunt pierdut.”

Hiroshi Oguri îşi luă arma de la recepţie vânăt la faţă şi dădu să intre în maşină, dar o limuzină se opri chiar lângă el şi un geam se lăsă silenţios fără niciun sunet. Bătrânul Haruma Watanabe îl invită înlăuntru.

– Maşina aia, zise Watanabe arătând un automobil din curte, e a directorului Mihune. S-a întâmplat ceva serios la bancă.

-Eu nu am niciun ban în bănci. Mă piş pe ele, spuse Hiroshi încheind capsa tecii cu revolverul deasupra gleznei.

-Shinobu are, îi plac băncile şi tranzacţiile pe internet, doar a fost agent de bursă…

-Un agent de căcat…

-Ascultă Hiroshi, se pare că Shinobu nici nu s-a urcat bine pe scaun şi a început să calce în străchini. Eu am vorbit cu toată lumea, cu fiecare în parte, faţă în faţă. Avem nevoie de un gangster, nu de un scelerat. Noi ne-am gândit la tine. Cel mai bine ar fi la petrecere…

-O să fie puzderie de gărzi…cu detectoare metalice ca la aeroport.

-Ţi-am pregătit un cadou pentru petrecere, zise bătrânul întinzându-i o casetă de piele. Momentul optim este când ia cuvântul, în felul acesta toţi vor înţelege mesajul perfect.

Hiroshi o deschise şi scoase o armă sidefată.

-E din ceramică, îi explică bătrânul aranjându-şi ochelarii. Trece de orice aeroport stai liniştit.

Oguri îi cercetă încărcătorul curios apoi îl privi pe bătrân din coada ochiului, dezechilibrându-se uşor pentru că şoferul viră brusc la dreapta să evite un muncitor din mijlocul străzii pe care nu-l zări la timp, deşi era şi un indicator acolo… întors spre stânga în timp ce-şi verifica arma, lui Hiroshi i se păru că muncitorul seamănă cu Ito, dar reveni asupra discuţiei preocupat:

-Ne ştim de un car de ani, Haruma, sper că nu este o ţeapă.

-Nu-i nicio ţeapă, stai calm. Situaţia e urâtă şi complicată.Vrem să revenim la vechile obiceiuri.

-La zeciuială?

-Exact.

-Sunt perfect de acord.

De la o fereastră a vilei Shinobu privi limuzinele căpeteniilor yakuza îndepărtându-se spre autostradă. Luă un gât de alcool dintr-o sticlă. “Dacă mai beau mult, mă îmbăt”, gândi aprinzându-şi o ţigară. Era bine dacă banca ar fi avut tezaurul in aur, acum aş fi putu-o jefui. Mi-ar trebui un jaf, dar nu aici în Oita… este exclus… trebuie totuşi să fac ceva, o lovitură în Tokio sau chiar în Coreea” . Privi surprins fereastra întredeschisă încremenind, apoi se linişti amintindu-şi sistemul electronic sofisticat al aerului condiţionat care controla calitatea aerului, deschizând automat ferestrele atât cât era nevoie. Se gândi la soţia sa, ar fi fost  bun un sfat acum, mai mult ca sigur ar fi găsit o soluţie. Dar după ultima orgie, o bătuse crunt şi-o alungase de-acasă. Cine ştie unde e acum?! Strivi ţigara în scrumiera de cristal privindu-şi chipul distorsionat reflectat ca în oglinda unei ape otrăvite, faţa unui om care tocmai primise un glonte fumegând încă în carne. Stinse bine ţigara tremurând şi îşi verifică gărzile de pe terasă şi din curte. Erau la locul lor. Răsuflă uşurat, încercând să se liniştească. Când îşi îndreptă capul, o umbră i-l prinse uşor, aproape plăcut într-o pernă simţind o împunsătură în gât care aproape că-l adormi. Încercă să se opună, dar sângele infectat de drog îi denatură gesturile, astfel încât, când fu tras prin fereastră afară şi cuplat la un scripete aproape că se sprijini de umărul lui Ito. Verificând siguranţa cuplei, acesta lăsă corpul să alunece pe funie până la şantierul din mijlocul străzii. În salopetă Maho şi fraţii să-i îl fixă până la bărbie în asfalt şi începu să toarne cimentul.

Revenindu-şi, Shinobu nu realiză în prima clipă unde se află. Un şobolan se apropie curios de gura lui şi înspăimântat, Shinobu îl scuipă, iar şobolanul se cabră ca la întâlnirea cu un şarpe.

– Oiii… strigă Shinobu speriat, oiii… încercă să privească spre casă… aproape că-şi auzea gărzile discutând. Dezmeticindu-se frica îi paraliză obrajii. Realiză că e cimentat în mijlocul străzii, dar se gândi că situaţia se va schimba imediat după ce îl vor auzi oamenii din casă.

Simţind că i se urcă nişte furnici pe ceafă, Shinobu strigă mai tare:

-Oiiii…

-Am impresia că strigă cineva pe stradă, zise o santinelă.

-Şi eu am auzit ceva…cheamă-l repede pe wakagashira, dar primul locotenent era acolo printre oameni, deja văzuse capul lui Shinobu cimentant în asfalt, dar nu ştia ce să facă. Repede îl sună pe adjunctul lui Shinobu care se trezi năuc în pijamale într-un cartier rezidenţial din Beppu şi ca să facă un pic de lumină aprinse cu telecomanda televizorul până îşi găsea ochelarii. Uluit îl văzu pe Shinobu la televizor, butonând încă o dată, pe fiecare post era imaginea lui Shinobu în asfalt strigând după ajutor. Crezu că visează şi îşi muşcă degetele blocate de uimire.

Cu telefonul la ureche, abia respira neştiind ce să spună.

-Trebuie să facem ceva, zise wakagashira, dar spuse asta mai mult pentru sine, pentru că  ar fi vrut mai de grabă să plece acasă iar oamenii cu pistoalele mitralieră în mâini îi simţiră ezitarea.

Locotenentul făcu semn unui om să-l urmeze spre intrarea vilei, dar deodată începu o rafală prelungită de proiectile grele care smulseră bucăţi din zidărie din casă, îngropându-i aproape pe cei de pe terasă sub tencuială şi ţiglă, dar rafala continuă minute în şir până să se oprească.

– Ce fel de armă e asta? zise speriat un yakuza. Ce fel de încărcător are?

-Oiii… strigă Shinobu din mijlocul străzii, văzând că o maşină se apropie cu farurile aprinse. Maşina trecu razant pe lângă ţeasta lui Shinobu căruia îi vibrară fălcile în valuri din pricina undei de şoc.

Oiii.. a fost foarte aproape… oiii, strigă din nou văzând nişte tenişi apropriindu-se de el gata să-i şuteze o lovitură ca într-o minge de fotbal.

-Mie îmi vine să mă piş, zise Maho, sprijinindu-şi mitraliera grea pe umăr.

-Trebuie să fie tare bine să te pişi în capul unui oyabun, spuse fratele său Kalo, uitându-se la Ito care deja îşi desfăcu prohabul.

Sub jeturile de urină, Shinobu aproape că se sufocă, ochelarii desprinzându-se dintr-o ureche, cu părul fleaşcă, trase aer în piept tuşind, privindu-l pe Ito care se lăsase în vine să-l vadă mai bine. O pojghiţă umedă de praf îi apăru pe obraz ca o urmă de lovitură.

-Ito… oiii, îţi făgăduiesc orice, ce trebuie să fac…milă…

-Cum ce trebuie să faci? întrebă Ito cu o sclipire diamantină în ochi. Sună la poliţie.

-Dar nu am telefon… începu Shinobu să plângă.

Asta se rezolvă, zise Ito formând numărul de urgenţe. Vorbeşte, spuse Ito ducându-i telefonul la ureche cu grijă să nu cumva să se ude.

-Aloo… poliţia… cum? Shinobu Tsukasa… Tsukasa am spus… nu e nicio glumă… ajutor sunt la mine… 26 B Hughes Street… vai de mine, nu e aşa ceva, sunt chiar eu… veniţi repede, 26 B Hughes Street, Old Town.

– Ce yakuza de căcat eşti! zise Ito făcându-se din nou că şutează. Eşti vedetă acum. În Oita nu mai există yakuza de-acum înainte. Dacă există una, ea se numeşte Ito.

Un elicopter la poliţiei tokko care se îndrepta spre baza din port întoarse. Ito îl văzu şi apăsă o tastă a telefonului. Elicopterul clipi din luminile bordului continuând să se apropie ajungând deasupra zonei chiar în momentul în care ajunsese pe faleză şi prima maşină de poliţie. Spre surprinderea poliţiştilor maşina lui Ito opri la capătul străzi şi întoarse brusc parcă aşteptându-i.  Un poliţist îşi făcu loc ieşind prin fereastra portierei să tragă, dar şoferul său viră întorcând aproape aruncându-l peste bord. Un coleg îi apucă uniforma trăgându-l înlăuntru. Când şoferul aproape că atinsese maşina urmărită din faţă, şoferul frână brusc văzând ceva în mijlocul străzii. Un val de sânge şi creieri lovi parbrizul. Ca să vadă, şoferul îl dădu la o parte cu ştergătoarele. Trecând pe lângă maşinile de poliţie care blocară cartierul, Ito ajunse pe bulevardul principal apăsând o tastă a telefonului tocmai când prima maşină a poliţiei continuând urmărirea se pregăti să-l izbească. Semafoarele intersecţiei deja îşi schimbaseră culoarea. De data aceasta poliţistul din dreapta şoferului scoase prin fereastră o puşcă grea de asalt, de aruncat în aer broaştele uşilor blindate. Pregătindu-se să tragă încercă în ultimul moment să intre în maşină să evite impactul unui tir care se apropia periculos din dreapta. Şoferul viră brusc spre stânga dar nu putu evita lovirea unui autobuz cu spatele cisternei. Frânând brusc şoferul tirului viră la rându-l lui uşurat, dar  cisterna  se răsuci în jurul cabinei strivind maşina poliţiei ca pe un sandviș între colţul cisternei şi autobuzul care se retrăgea la depou. Intersecţia luă foc, valul de incendiu urmărind câteva clipe maşina lui Ito înaintând calm singură pe strada pustie. Elicopterul însă îşi continuă urmărirea fixând sub reflector autoturismul chiar pe podul din faţa prefecturii. Ofiţerul tokko îşi verifică luneta şi ochi genunchiul şoferului. Brusc elicopeterul se clătină ca şi cum ar fi atins ceva în aer, iar lunetistul recăpătându-şi echilibrul se uită spre pilot care nu înţelegea ce se întâmplă. Nicio lumină de la bord numai funcţiona. Elicopterul căzu de pe cer ca o piatră. Ştergând un cablu de susţinere al podului, când pilotul panicat, ţipând încercă să sară în râu, aparatul îşi reveni redresându-se pe pilot automat.

În sediul televiziunii naţionale redactorii schimbului urmăreau uluiţi imaginile de pe screen-ul principal. Prezentatoarea de ştiri îşi opri discursul. Postul arăta altceva. Directorul tehnic cu sufletul la gură verifică transmisia şi se întoarse dând din umeri spre managerul general.

-Nu înţeleg ce se întâmplă. Nu mai controlăm sateliţii.

-Ce este asta? întrebă directorul panicat arătând spre panoul principal.

-Nu ştiu, dar se transmite pe toate posturile.

-Eu îl ştiu pe omul ăsta, zise un cameraman arătând spre imaginea lui Shinobu Tsukasa cimentat în stradă până la bărbie. Este yakuza.

-Ce caută acolo? De ce nu-l ajută cineva?

Toată redacţia urmărea filmul curioasă. Secretara care tocmai aducea o cafea directorului general, sări într-o parte, când parbrizul maşinei de poliţiei se umplu deodată de un val de sânge. Ţipând îngrozită femeia aruncă cafeaua fierbinte peste întreaga redacţia stupefiată care se dădu un pas înapoi.

Un student privind înregistrarea în metrou pe un ecran de reclamă din vagon muşcă nepăsător din sendivici gândindu-se că e un triller pentru un nou film de acţiune. Coborând în staţie se întoarse spre ecran să reţină măcar numele filmului, dar începură ştirile.

În zori metropola se trezi năucită ca un animal încolţit între gangurile periferiei, cu mulţimi teleghidate care se mişcau parcă mai repede simultan ca bancurile de peşti. Bursa, începu nehotărâtă şi prudentă pe zvonul că o bancă din zonă a dat faliment. Până se află despre ce bancă e vorba, toate acţiunile scăzură brusc, panica instalându-se în sistem, preţul acţiunilor la bănci atingând pragul critic. Valul de panică atinse centrele financiare din capitală, apoi atăcă pieţele apropiate din Hong Kong şi China, răvăşind totul în cale până în pieţele europene. În câteva secunde, majoritatea investitorilor în acţiuni financiare pierdură totul, alţii care-şi păstrară calmul se îmbogăţiseră. La prânz bursa căzu şi toate tranzacţiile se opriră.

Hiroshi Oguri citind ziarele şi bându-şi cafeaua pe terasa hotelului său îşi verifică nehotărât telefonul. Niciun cunoscut nu mai răspundea la telefon, dar niciunul. Un locotenent se aplecă la ureche spunându-i că zvonul se verifică. Majoritatea familiilor părăsiseră insula.  Alţii erau pe plecare. Umblau prin oraş oamenii în salopete ai lui Ito ajungeau în faţa caselor şi lăsau o geantă. Dacă se umplea cu arme era bine. Hiroshi Oguri privi prima pagină a ziarelor pline în acea dimineaţă mai mult decât oricând de imagini cu faţa teribilă a lui Shinobu Tsukasa, deasupra străzii, surprins din aproape toate unghiurile, se scărpină în cap, gândindu-se că are totuşi un hotel de condus.

-Dacă este cazul,… predaţi armele cum vi se cere… ia şi pistolul ăsta… îi spuse locotenentului, frecându-se deasupra gleznei. Întinzâd piciorul în papuc se gândi chiar că o să meargă mai lejer. Stai… pune şi asta în geantă, zise Hiroshi întinzând o cutie catifelată.

-Am crezut că este un bibelou spuse primul locotenent arătând spre revolverul de ceramică.

-Te-ai uitat la film? îşi întrebă Haruma locotenentul.

-Toată lumea s-a uitat.

-Ziariştii ăştia…zise Oguri arătând dezgustat spre ziarele de pe masă.

-Sunt nişte criminali, îi răspunse primul locotenent, iar Haruma nu răspunse se lăsă pe scaun mai comod fumând râzând, iar râsetele lui se desprinseră  ca nişte păsări care cad înspre cer.

Aproape aţipise în scaunul confortabil ca un şezlong, când urcă pe terasă bătrânul  Haruma Watanabe, mitropolitul gangsterilor de altădată. Venea singur prin grădină, oprindu-se când şi când la scări să-şi controleze respiraţia, bucurându-se de peisajul grădinii. Salută şi se aşeză cuminte pe un scaun ca şi cum ar fi fost de-al casei, dar Hiroshi nu-i spuse nimic, înţelegând dintr-o privire că şi predase armele.

Bătrânul îşi aprinse tacticos o ţigară şi mulţumi cu o mişcare a capului băiatului care-i lăsă o cafea pe masă.

-Dar cu ce-ai venit? îl întrebă Hiroshi într-un târziu privind parcarea din faţa grădinii.

-Am venit cu metroul. Mi-am vândut limuzina aseară pe internet. Am găsit un fraier care mi-a dat exact cât am plătit pe ea. Sunt prea bătrân să plec de pe insulă. Mă gândeam să deschid un cabinet de marketing şi consultanţă. Vin vremuri capitaliste în Oita.

-Tu nu ai nici căsuţă de  mail, zise râzând Hiroshi dezvelindu-şi cioturile negre de dinţi, încercând să-şi stăpânească un puseu de tuse.

-Aş mai putea să fiu administrator la un hotel, zise bătrânul cu înţeles, verificând o reacţie pe faţa lui Hiroshi dar acesta îşi privea nemişcat fumul de ţigară sau poate am să deschid o geamgerie, cum punea tata geamuri la ferestre, spuse bătrânul într-un târziu  privind marea imaculată a Japoniei, înconjurând insule ca o pânză diamantină, fină şi strălucitoare în valurile unui ritm păgân, catifelată şi totuşi întunecată, liniştită ca o mască de pe faţa unui samurai într-un desen cu detaliile încremenite în pastă de culoare.

  Note:

[1]     Oyabun – tătic (jpn.)

[2]     wakagashira – primul locotenent (jpn.)

[3]     Kyai – strigăt de luptă (jpn.)

[4]     Taisa – colonel (jpn.)

[5]     Mate – Ajunge! (jpn.)

[6]     Kage – umbra (jpn.)

de Cristian Biru

Facebook Comments