Interviu cu Viorel Gongu

Viorel Gongu este absolvent al Liceului Aurel Vlaicu din București și al Şcolii de Ofiţeri – Nicolae Bălcescu din Sibiu, specialitatea Intendenţă-finanţe. A fost ofițer activ până în anul 1980.

Cochetează cu poezia de la o vârstă fragedă, din clasa a-IV-a. Atenție! Este unul dintre puținii autori români care au câștigat bani de pe urma poeziei. Vom afla detalii pe parcursul interviului.

A publicat versuri în mai multe ziare și reviste literare. Cu toate că își începe cariera literară scriind poezii, Viorel Gongu debutează în volum cu romanul ,,Bilete de loterie”. ,,Ultimul trandafir” și ,,Noaptea lutierilor”, scrise în formă fixă, sunt cărți reprezentative pentru creația lirică a lui Viorel Gongu. Ieșit la pensie, devine prolific în arta cuvântului căci urmează, într-un timp scurt, să publice și alte volume: ,,Cămașa de noapte”, proză scurtă;  o carte de călătorie intitulată – „De la Mogoşoaia spre China „;  „Închisoarea din balonul de săpun „, poezii scrise în vers alb;  poveşti pentru copii – „Iarba fiarelor ” etc. Scrie articole cu temă socială și politică.

Am citit aproape toate cărțile lui Viorel Gongu. Sunt captivată de autorii care au o coloratură diversă în opera lor. Abordează cam toate genurile literare. Nici un volum nu seamănă cu altul, este imprevizibil, pot spune – omul surpriză. Un spirit viu, optimist, liber, cu un dezvoltat simț al umorului, Viorel Gongu reușește să câștige simpatia prietenilor săi și a cititorilor. De aceea mi-am propus ca acest volum să aibă în loc de prefață un interviu – De vorbă cu autorul.

Așadar, să-l cunoaștem…

Claudia Minela: Voi începe mai întâi cu poezia ta. Am citit într-un articol că scrii de la vârsta de 9 ani. Cum a început pasiunea  pentru poezie?

Viorel Gongu: Pasiunea pentru poezie se pare că este ancestrală. ai mei, toți, au cochetat cu actul poetic. Străbunica era meșteră în a naște bocete inedite. Bunica vorbea uneori în rime, tata scria mult și frumos. Eu, ce era să fac? Am rămas pe curs.

CM: Se pare că ai reușit performanța de a-ți vinde versurile. Când s-a întâmplat asta și în ce împrejurări?

VG: Pe vremea când eram elev de liceu, scriam programe de brigadă artistică pentru activiștii culturali de la Grivița, Vulcan. Nu e ușor. Programul cuprindea mișcare scenică, text pe muzică, recitări. Trebuia să țină între 20 și 22 de minute. Ceream personajele pozitive, cele negative, faptele și apoi concepeam textul cu totul. Pentru un text complet primeam (la negru) salariul tatălui meu pe aproape două luni. Stau și mă întreb cât câștiga activistul… De pe la ziare și reviste mai primeam câte un ban, dar cărțile cu poezie nu mi-au adus nici măcar cheltuiala pe tipar! Deh! Arta cere sacrificii…

CM: Părăsim puțin zona poeziei și trecem la proză. Ai scris un roman din perspectiva unei femei, ai intrat în pielea Evei. Îndrăzneț proiect și foarte interesant. Cum ți-a venit ideea și cum a fost experiența de a trăi și simți ca o femeie? Vorbește-ne puțin despre conceptul tomului!

VG: Dacă în principiu suntem concepuți cu ambele sexe și ulterior, prin nefuncționare, unul dintre ele dispare (funcția dezvoltă organul, nu?) eu cred că în mental păstrăm ambele variante. Uneori am reacții mentale pur feminine și după o asemenea experiență, am început joaca. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce nume aș purta? Păi… Dalia, că-i nume de floare. Și care ar fi vârsta la care tu, ca femeie, ai avea de trecut peste mari întrebări? Mi-am răspuns rapid -40 de ani. În rusă 40 se spune soroc. Ăsta e sorocul femeii, la 40 de ani. Ești ca pe moțul căciulii. Te uiți înainte, te uiți înapoi și tentația săriturii este maximă. În vremea când scriam acel jurnal al Daliei, trăiam atât de intens starea, încât mă durea reîntoarcerea în real, la starea de bărbat.

CM: Când scrii, ai tabieturi? Preferi intimitatea sau scrii unde-ți vine inspirația?

VG: Pentru poezie sau proză scurtă am pregătite mereu cuișoare și bolduri. Zboară fluturașul, îl fixez și apoi mai vedem. La ceva de anvergură e o altă poveste. Nu concep totul, acțiunea în sine de la cap la coadă. Pornesc cu o părere până la un punct și apoi textul își face de cap, se scrie singur, cum îi vine. Rar reiau.

CM: Știu că ai o pasiune pentru poezia lui Adrian Păunescu. În discuțiile noastre mi-ai povestit despre o nebunie pe care ai făcut-o la mormântul acestuia. Este un gest inedit despre care te-aș ruga să le vorbești și cititorilor tăi.

VG: La catafalcul Domnului Adrian Păunescu am lăsat o gutuie coaptă și o poezie – ,,În loc de lumânare”, lui Adrian Păunescu. Iată poezia: În loc de lumânare, o gutuie/ Ţi-aprind, umil, în geamul de la drum./ Spre umbra ta o lacrimă se suie/ Să risipească negură şi fum// Din calea ce-o urmezi şi după moarte/ Spre raiul de nelinişti ce-ai trăit./ În urma ta întregul făr’o parte,/ Rămâne ştirb şi orb, s-a dus un mit.// Atâtea manifeste-ai scris, cu sânge,/ Am ars cu tine în deplin acord,/ S-a frânt o pană, litera te plânge,/ Poete, zămislit numai din cord.// Te-ai scris numai pe alb şi doar cu negru,/ Şi în coperţi cernite te-ai zidit,/ Curând nu vei mai fi un corp integru,/ Vei fi doar spirit, cuibărit în mit.// Sunt mai sărac de azi, iubit părinte/ Eşti mort şi-atât de viu în tot ce-ai scris,/ Mileniul ce-a-nceput, să ia aminte/ La verbul tău de aur şi de vis.”

CM:  Minunat! Ca mulți alți autori și tu ai pagină FB. Sunt rețelele de socializare o formă reală a valorii lecturilor unui autor?

VG: Nu, fără îndoială. Eu cred în scrisul și cititul pe hârtie!

CM: Ne-am întâlnit de multe ori, de-a lungul anilor, la diverse evenimente literare. Ce apreciezi și ce nu la aceste întruniri?

VG:  Mai văd și mai aud lumea. dar de cele mai multe ori, chiar dacă sunt vesel, activ, fervent, eu privitor ca la teatru… Mă uit la oameni și trag concluzii pentru mine! Se publică mult, pe bani, fără discernământ. Există o adevărată vânătoare de diplome și premii. Nici nu am știința de a aprecia în ierarhie autorii. Îmi place sau nu, asta este. Dacă vei citi o proză scurtă pe care am intitulat-o ,,Lansare de carte”, vei fi edificată.

CM: Prin 2014 am organizat, în cadrul unui eveniment-spectacol de muzică folk și poezie – Pariu pe Prietenie – colectarea de cărți pentru Republica Moldova. Ai fost primul care a adus un căruț plin de volume. Mi-ai spus atunci: ,,este o crimă adusă umanității să citești cărți și să le depozitezi acasă. Ele trebuie să meargă mai departe la cei care-și doresc să lectureze”. Au mers mai departe cele 10.000 de volume din podul casei tale?

VG: Cărțile din podul casei mele, cele mai multe dintre ele, au trecut peste podul de peste Prut. Uite ce spuneam … poem pentru românca Svetlana: Să-mi plângi câte ape mai ai de trecut,/ Copil de lumină, lumină-copil,/ Născut prea departe, departe născut,/ Cu greaua ciubotă, bărbosul Kiril/ Te ţine sub cnut.// Doar noaptea tu poţi vorbi ca ai tăi,/ Ei sunt prea departe, da’-n somn îi auzi,/ Te-neacă durerea, te arzi în văpăi,/ De limba săracă, nu-i drept să te scuzi,/ Că sorţi-au fost răi.// Iubeşte, copilă, cu dor de român,/ Învaţă-ţi trecutul şi limba din neam,/ Copiii învaţă-i de Ţară, la sân,/ Cu ochii la geam./ Kiril şi Metodiu alungă-i la schit,/ Grafia română deprinde cu drag,/ Vorbitul matern îl transformă în rit,/ Şi dorul să-ţi fie potcoava din prag,/ Nu-i totul sfârşit.// O candel-aprinsă păstrează mereu/ Sub harta cu graniţa frântă la est,/ Româneşte şi-n somn te-o veghea Dumnezeu/ Că viaţa-i amară-mpărţită cu rest,/ E tot ce-i mai greu.”

CM: Da, așa cum te-am cunoscut, ești poet în toată ființa ta. În lumea literară am cunoscut oameni speciali, sensibili. Mi-amintesc de un moment extraordinar. Într-o seară, era trecut de ora 23:00 când am primit un telefon. ,,Alo, am ieșit la o țigară și m-am gândit să te sun, ca  să asculți și tu ce aud eu acum!”îmi șoptește o voce de bărbat. Apoi se oprește. Ascult cu mare atenție. Aud un tril, parcă venit dintr-o altă lume. Nu știam cine m-a sunat și ce înseamnă acel mesaj, dar mai ales nu știam ce aud. ,,Mai ești acolo?”- șoptește din nou vocea. Da, răspund nedumerită, dar și fascinată în același timp de trilul auzit. ,,Sunt Gongu, te-am sunat să asculți și tu privighetorile din curtea mea” – mă lămurește în cele din urmă vocea de dincolo.  Asemenea daruri sunt neprețuite. Îți mulțumesc, Viorel! Ce înseamnă natura pentru tine? Vorbește-ne puțin despre animăluțele pe care le hrănești, despre roșiile sădite de mâinile tale, despre ce înseamnă cuibul tău din Mogoșoaia!

VG: Știi, când eram în Tibet, în cele două luni petrecute printre călugări, am învățat să prețuiesc viața, sub orice formă. Măturica din pene cu care-mi curăț drumul prin grădină este o amintire din acele vremuri, dar hai să mă trezesc! Întotdeauna am fost atras de viața sub toate formele ei. Poate că visul meu de a ajunge agronom nu s-a izbândit, dar am fost și șef de fermă de cultură mare și acum am propria ogradă cu de toate. Familiile reunite formează un tot. De la canide, la cucurbitacee, suntem toți o echipă.

CM: Dacă Dumnezeu ți-ar dărui o nouă viață, ce-ai face cu ea? Ce prețuiești cel mai mult și ce disprețuiești în experiența tumultoasă pe care ai avut-o până acum în viață?

VG: Ce naivă ești! Uiți că sunt nemuritor? Am scris despre asta în volumul intitulat Nemurirea, mod de folosință. Nu l-am publicat, încă, am vreme! Nasol este că rând pe rând îți mor iubitele, copiii, frații și vecinii se uită chiorâș, ba chiar câte unul își pune întrebări, atunci te muți cu casa și o iei de la capăt. Am ajuns la faza la care, ultima poezie din carte este o rugă. Iat-o: (Mă iartă, Doamne!) Mă iartă, Doamne, am trăit destul,/ De-o veşnicie şi ceva încoace/ Sunt peregrin şi oamenii de mul/ Vin şi se duc să-şi doarmă somnu-n pace,// Nici binele făcut nu pot s-adun,/ Nici răul să îl duc la judecată/ Singurătăţi pustii ca Ben-Ardun/ Le strâng pe umeri sau le spulber, roată.// Prieteni şi copii îmi mor pe rând,/ Întreagă viaţa mea e o spirală,/ Chiar dacă râd în mine-aud plângând/ Chemarea firii-n moartea siderală.// De-atâtea dimineţi azi sunt sătul/ Te rog, Mărite, întru veşnicie,/ Mă iartă, Doamne, am trăit destul!/ Dă-mi clipa mea de somn, în veşnicie!

CM: Un nemuritor ca tine, nu simte așa. Încă mai are planuri cu tine Dumnezeu. Știe el ce face. Mi-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă.  În încheiere, te rog să adresezi câteva cuvinte cititorilor tăi!

VG: La final mă adresez oamenilor, tuturor. Fără poezie viața e pustiu! Citiți și trăiți alături de cel care scrie pentru voi! Vă sărut când, unde și cum vreți voi!

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.