Micul Muzeu al Jurnalului

Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pentru mine, Italia Centrală, reprezintă zona geografică cu cea mai mare diversitate culturală, istorică și gastronomică a Peninsulei.

Umbria, Abruzzo, Toscana sau sudul Emiliei Romane te lasă să descoperi pas cu pas istoria, cultura, tradițiile unui popor care a trebuit de-a lungul timpului să se adapteze, să lupte și nu de puține ori să renască.

Pieve Santo Stefano, comună situată în provincia de Arezzo, găzduiește Micul Muzeu al Jurnalului (Piccolo Museo Del Diario).

În aparență, Palazzo Pretorio, sediul primăriei acestei mici așezări nu pare să ofere nimic din ceea ce regăsești vizitând orașele umbre sau toscane.

Custodele muzeului, Luigi Burroni, ne întâmpină cu entuziasm și ne invită în sala de conferințe a comunei Pieve Santo Stefano. În câteva fraze descrie localitatea numită de romani Suppetia, locuită încă din neolitic și cunoscută în Evul Mediu pentru activitățile comerciale.

O localitate mică, cu doar 3111 locuitori, poziționată în Valtiberina a cărei istorie milenară a fost ștearsă în 1944 de către armata germană, considerând localitatea un punct strategic și logistic al rezistenței partizane. Imensă,oribilă „eroare”. Localitatea a fost minată, fiecare clădire distrusă, populația nevoită să fugă în munți.

La 7 martie 1957 localitatea primește Medalia Croce di Guerra al Valor Militare în memoria victimelor căzute în al Doilea Război Mondial.

Reconstrucția localității Pieve Santo Stefano de după război a reușit să readucă locuitorilor normalitatea dar istoria documentată a acestui așezământ va rămâne pierdută pentru totdeauna. A fost distrusă efectiv întreaga arhivă.

În anul 1985, ziaristul Saverio Tutino impresionat de istoria acestei localități, încearcă să reconstruiască arhivă cu ajutorul localnicilor aflați în posesia fotografiilor, scrisorilor, manuscriselor, ce urmează a fi donate Arhivei Comunale. În acest mod reușește să adune un mic număr de documente ce mai apoi devin piatră de temelie a unui muzeu ce astăzi număra cca. 8000 de manuscrise.

În fiecare an sosesc la sediul Arhivei în jur de 300 manuscrise din toată lumea scrise de persoane ce pun la dispoziția tuturor fragmente din viața personală, emoții trăite, povestiri sincere cu personaje reale, de o uimitoare simplicitate. Fiecare pagină conține informații prețioase, confesiuni unice al unor anonimi ce nu imaginau vreodată că ar putea deveni la modul simplu, naratori.

Din această imensitate, în fiecare an, sunt selectate un număr de 8 manuscrise din care un juriu scrupulos desemnează un câștigător.

Premiul Saverio Tutino, în memoria ziaristului, constă în publicarea manuscrisului de către cele mai importante edituri italiene.

Dacia Maraini, în anii în care a făcut parte din juriu, mărturisește că inițiativa prin originalitate ei, aduce trecutul la masă prezentului.

Este adevărat că majoritatea celor care au scris nu mai sunt în viața dar au lăsat în urmă o fărâmă a existenței lor. Într-o conviețuire aproape perfectă regăsim memoriile unei contese alături de cele ale unei servitoare; confesiunea unui fascist se regăsește în același sertar cu agenda îngălbenită de vreme a unui partizan.

Multe dintre manuscrise sunt mărturii ale unor imigranți italieni alături de confesiunile celor veniți din Africa, sud-estul Europei, etc.

Impresionate sunt scrisorile de dragoste cu final de multe ori tragic, scrisorile militarilor di Primul Război Mondial cu ororile sale, emoție unică Jurnalul doamnei Cleia scris pe cearceaful matrimonial…

Un altfel de muzeu surprinzător, emoționant, pagini din viața unor personaje reale, fărâme de istorie în care ne regăsim, totul într-un context neașteptat.

autor Dana Mihu Ciuhoreanu

Facebook Comments

Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here