Pâlpâirile unui Dostoievski al românilor

Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pâlpâirile unui Dostoievski al românilor

Interviu cu Dan Lungu

Dan Lungu este unul dintre cei mai traduşi romancieri români de pe planetă în acest moment.

Am citit din întâmplare ultimul său roman de la Editura Polirom numit « Pâlpâiri »  şi mi-am dat seama că citesc literatura unui prozator de talie mondială, un Dostoievski al românilor, cu o proză foarte modernă în ciuda limbajului spontan.

Am simţit nevoia naturală să vorbesc cu acest autor mai ales că face parte din generaţia mea.

Aş vrea să folosesc acest interviu într-o posibilă istorie a romanului românesc modern sau măcar să povestesc elevilor despre el, dacă voi mai fi profesor vreodată.

Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar ne aflăm în faţa unui romancier de o originalitate frapantă de parcă vine de pe altă planetă.

Sunt convins că Dan Lungu este unul dintre cei mai valoroşi romancieri români din toate timpurile.

Dacă am filtra oralitatea lui Ion Creangă prin sociologie şi e erudiţie literară teoretică, am avea o imagine aproximativă a unui prozator cunoscut  mai mult peste hotare decât la el acasă.

Am citit cam tot ce a scris- « Sunt o babă comunistă », « Raiul găinilor », « Băieţi de gaşcă », « În iad toate becurile sunt stinse », « Părul contează enorm ».

Proza lui este foarte actuală şi se focalizează pe ceea ce s-a întâmplat cu românii şi ţara lor după 1989, urmăreşte exodul românilor plecaţi  în străinătate la muncă.

Ultimul roman « Pâlpâiri » se concentrează pe ce a mai rămas din satul românesc după cele două exoduri, cel comunist din anii ‘70 când…

…ţăranii au fost mutaţi la oraş în gulagurile siderurgiste şi cel de după ‘89 când tinerii au plecat la muncă în Spania şi Italia să-şi salveze familiile.

Restul de sat, adică ce-a mai rămas din satul tradiţional de altădată este locuit de generaţii dislocate cu lumi paralele, copii şi oameni prea în vârstă.

Dacă vii şi studiezi această realitate, simţi nişte « pâlpâiri » în timpul vizionării filmului, ca şi cum transmisia se întrerupe de o intersecţie cu o altă lume.

« Pâlpâirea » este un concept metaleptic al lui Dan Lungu, din el a făcut o teorie şi un roman despre satul românesc sau cea mai rămas din el.

 Interviul

C.B.: Ştiu ce înţelegeţi prin « Pâlpâire »… Daţi un exemplu de « pâlpâiri »din opera unor prozatori clasici din literatura contemporană de pe orice meridian.

Eu am întânit o « pâlpâire » în poezia lui Bacovia « Decor » – o pasăre cu glas amar comunică atâta suferinţă, încât se produce o tresărire în peisaj, o alternanţă subtilă de alb şi negru, copacii albi, copacii negri se întrepătrund cu o altă lume ca şi cum se rupe realitatea de durere. Dumnevoastră ce înţelegeţi prin « pâlpâiri » ?                   

D.L.: Pâlpâirile sunt mici incidente, evenimente mărunte, detalii care perturbă ordinea dată și astfel pot fi întrevăzute alte lumi posibile.

Sunt sclipiri interogative sau străfulgerări de uimire și țin de subiectivitatea celui care le percepe.

Fac parte din ADN-ul libertății umane și al aventurii cunoașterii, chiar dacă această cunoaștere se referă la un univers particular, poate domestic.

Pentru cei mai mulți dintre noi, deciziile se bazează pe o cunoaștere cotidiană, nu pe tratate de epistemologie.

Pâlpâirile sunt inflexiuni ale liberului arbitru. De cele mai multe ori nu sunt trasmisibile ca experiență, fiindcă țin de configurația interioară a celui care le percepe. În acest sens, exemplele sunt irelevante.

C.B.: Eu am înțeles “Pâlpâirea” ca o gaură într-un cearceaf pe care un puşti o lărgește să privească dincolo, într-o altă realitate, ca un por al realității care poate face”poc”, ca o distorsiune în transmisie când ecranul televizorului „pâlpâie”.

Am întâlnit aceste metafore în romanul dv. Din acest punct de vedere pâlpâirea ar putea fi o intersecție între două lumi posibile dintre care una e artistică.

Aveţi vreo completare, amendă la aceste idei?

D.L.: Detaliile declanșatoare pot veni de oriunde. Găurica din cerceaf sau pâlpâirea televizorului sunt doar două exemple. Lumea pe care o întrevedem poate fi una artistică, dar nu e obligatoriu.

Amănuntele care facilitează destrămărea unei realități sunt absolut subiective. Ele dezvrăjesc și lasă loc alternativei.

De cele mai multe ori, dincolo de convențiile lumii sunt, în primă instanță, întunericul, haosul, incertitudinea sau liniștea năucitoare, paralizantă, nu arta sau o versiune deja cristalizată a lumii.

C.B.: Citindu-vă cărţile, am impresia că scrieţi acelaşi roman. Satul românesc este locuit de bătrâni neputincioşi care abia îşi pot păstra autonomia şi orfani nevoiţi să se ducă singuri la şcoală cu forme severe de autism, cum este Rădiţa din « Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu ».

Aţi cunoscut personal o asemenea fetiţă, în roman fetiţa este un narator de-o veridicitate uluitoare care  observă detalii pe care adulţii le trec cu vederea.

Mi se pare un observator care ştie unde e fericirea oamenilor, în grija pentru copiii pe care tocmai i-au părăsit.

D.L.: Rădița, personajul din ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, nu are neapărat un corespondent identificabil în realitate.

E încarnarea unui pariu literar, locul în care se întâlnește obsesia pentru tema inocenței – cu repercusiunile tehnice care decurg de aici: reconstrucția lumii prin ochii copilului, la nivel de limbaj, imaginar, gesturi, comportament – cu slăbiciunea pentru fenomenul social amplu al migrației.

Fără îndoială, am împrumutat destule lucruri din observații asupra copiilor pe care i-am întâlnit de-a lungul vremii, dar nu există o Rădiță în carne și oase, ci doar din litere și cuvinte.

C.B.: Nici « băieții de gașcă » nu au corespondenţe în realitate? Presupunând că nu au, cine ați vrea să fiți dintre ei? Eu v-am asociat cu Franzelă.

D.L.: Personajul principal al cărții este argoul adolescentin de dinaintea căderii comunismului.

Ca rezistență la limba de lemn ubicuă, de la școală la televizor, liceenii dezvoltaseră un limbaj argotic foarte sofisticat, pe care l-am practicat cu voluptate într-o anumită perioadă.

Aici personajele sunt în primul rând guri care vorbesc, care mestecă același aluat argotic colectiv. Faptele sunt puține, dar limba în sine este un fapt.

Psihologiile băieților de gașcă sunt împrumutate parțial de la tinerii acelor timpuri, dar nu sunt recognoscibile ca atare.

Apoi, cred că în fiecare din personaje e și ceva din mine, așa că m-aș putea identifica cu oricare dintre ele.

C.B.: Fraza dv este ritmată, lucrată parcă de un bijutier, ca şi cum ar purta amintirea unui vers. Am urmărit o lectură a lui Victor Rebenciuc din « Pâlpairi ». Ați putea citi « Băieți de gaşcă » într-o oră de literatură la un liceu?

D.L.: Domnul Rebengiuc mi-a făcut un mare cadou acceptând să participe la lansarea ”Pâlpâirilor” și interpretând un fragment.

Așa este, sunt un autor foarte atent la frază – în fine, încerc…-, ca și la construcție. Sunt chițibușar, cred că fiecare detaliu contează, fiecare lucrușor în minus sau în plus. Uneori lucrez din greu să redau o anumită simplitate.

Limbajul argotic e construit cu minuție și m-am străduit să-l epurez, să-l scot din vulgaritate și să-i dau plasticitate artistică. Sper că am reușit. În acest fel fiind pusă problema, n-aș avea nicio rezervă să citesc fragmente la o oră de literatură de la liceu.

C.B.: Faceţi vă rog o selecție de cele mai importante personaje din proză dv., primele trei şi motivaţi.

D.L.: E o întrebare mult prea crudă. Este ca și cum ai fi pus să alegi dintre copiii tăi pe cei pe care-i iubești mai mult.

C.B.: Era să uit ultima întrebare vă rog mult – când ați vorbit ultima oară cu Michael Astner și dacă ne puteți spune câteva cuvinte despre poezia lui, despre el, despre participarea la Club 8.

D.L.: Cu Michael Astner mă întâlnesc recurent la evenimentele culturale din Iași. Acum, în vreme de epidemie, este mai complicat…Îl urmăresc pe FB.

Ne leagă o prietenie literară veche, de pe vremea Club-ului 8, el fiind unul dintre primii membri.

Când l-am însoțit pe Viorel Ilișoi să facă un interviu cu Ovidiu Nimigean pentru revista ”Timpul” acum mai bine de 20 de ani, la un moment dat a apărut şi Michael Astner, care ne-a făcut o fotografie antologică.

Ne-am întâlnit săptămânal mulți ani de atunci încoace. E un poet esențializat, vizual, cu emoții contorsionate în surdină și foarte cultivat.

Facebook Comments

Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here