Poveste de Crăciun – Inima lui Alioșa cît o lume de mare  

Inima lui Alioșa cît o lume de mare

Ningea de cîteva zile în Sankt Petersburg. Orașul, de un alb strălucitor, parcă dormea în plapuma de zăpadă. Pentru Alioșa zilele se scurgeau oarecum la fel.

Sprijinit de scările Teatrului Mariinsky privea undeva sus, la stelele atît de strălucitoare și își puse aceeași  dorință pe care și-o punea de fiecare dată înaintea Crăciunului.

Își luase gîndul că se va îndeplini vreodată dar el și-o punea pentru că așa îi spuse babușca Agafia, bunica lui dragă, care acum cînta acolo sus cu îngerii, că toate dorințele se împlinesc.

Era un frig pătrunzător și ghetele păreau ca de tablă, nu țineau cald deloc, iar bunicul Grișa Melnikov nu își făcea apariția. Era bun și blînd bunicul Grișa.

De cîțiva ani curăța cabinele la teatru și era fericit că  întîlnește mari artiști și schimbă o vorbă cu ei. Teatrul era o lume a lui și acasă îi povestea nepotului cîte și mai cîte din întîmplările de acolo.

Alioșa își privea ghetele, oftînd ca un om mare; sigur va fi o iarnă grea și nu știa dacă va mai înfrunta zăpezile cu ele. Peste stradă, la magazinul lui Igor Stranițki, vitrina era decorată minunat.

Dar nici bunătățile de acolo nu mai însemnau mare lucru pentru el. Gîndurile îl furară cu totul și nici un zîmbet nu se vedea pe fața lui Alioșa, iar de speranță nici nu putea fi vorba.

Nu voia să îl supere pe bunicul și se prefăcea că e vesel și toate lucrurile sînt la locul lor. Necazurile prefera să le țină pentru el.

În sfîrșit se auzi o bufnitură de ușă și bunicul Grișa apăru vesel că nepotul îl așteaptă ca să nu fie singur pe drum. Parcurseră împreună drumul spre casă povestind fiecare ce au mai făcut peste zi.

Casa bunicului, moștenită de la tatăl său se afla undeva după colțul teatrului pe strada Ulitsa Glinki. Deși era o casă mică, străbunicul o construise cu mîinile lui și părea încă foarte solidă chiar și după atîta vreme.

O sobă mică încălzea încăperea și Alioșa se lipise de ea, că venise tare înghețat. Aici era lumea lui, cărțile primite de la vecina lor, doamna Drimnievna îi plăceau nespus și pînă așeza bunicul masa, el mai răsfoia cîteva file.

Lui Alioșa îi plăcea să citească dar și să scrie. Scria poezii și mici povestiri iar bunicul îl încuraja spunîndu-i că are talent. Vecina le adusese supă, pîine și plăcinte.

Era tare bună și de cînd se prăpădise bunica, ea îi luase cumva în grija ei. Pentru cîțiva bănuți pe care îi dădea bunicul reușea să se îngrijească de casă.

Dar nevoile erau foarte multe și Alioșa știa că acuși va începe școala și el nu are ghete bune și nici palton. Noaptea plîngea înfundat uitîndu-se la pozele bunicii și ale părinților.

Se duseseră toți și el rămase în grija bătrînului bunic, care făcea 87 de ani în ajun de Anul Nou. De cele mai multe ori adormea plîngînd, pentru că lipsa mamei și a bunicii nu o putea suporta.

Sankt Petersburg în plină iarnă arăta ca un munte de zăpadă, de parcă tot viscolul poposise aici. Magazinele mai mari aveau vitrine care mai de care mai colorate, dar micile băcănii arătau la fel de sărăcăcioase și vindeau doar alimentele de bază.

Alioșa mergea în fiecare zi la părintele Ivan Sermionov să îl ajute la treburile din biserica care era la două la străzi de casa lui. O biserică mică cu hramul Sfîntului Nicolae. Îi plăcea de părintele că era sfătos și bun.

Treabă era multă dar în vacanțe asta era ocupația lui Alioșa. Dădea zăpada din curte, făcea curat la lumînări, mătura holul de la intrare iar duminica la Sfînta Liturghie părintele îl îmbrăca frumos și ieșeau împreună cu Sfintele Daruri.

Părul blond deschis ca paiul și ochii albaștri îi conturau ținuta de sărbătoare și atunci credea Alioșa că era foarte bine îmbrăcat. Îl pufnea și rîsul cînd trecea foarte serios printre credincioși cu lumînarea mare în mînă și ei se închinau evlavioși.

Enoriașii îl iubeau iar Alioșa iubea la rîndu-i pe toată lumea și nimănui nu îi găsea vreodată vreun cusur. Dar totuși, la cei 12 ani și jumătate era mare. Lipsurile îl învățaseră că ziua poate fi mai lungă decît arătau cele douăsprezece ore.

Pleca de la părintele cu mere, turte și uneori chiar cu cîteva bomboane pe care le mînca cu grijă ca să îl ajungă măcar vreo două zile. Mulți aveau lipsuri.

Erau vremuri destul de tulburi, iar Alioșa vedea asta pe chipurile oamenilor de la biserică, iar la băcănia de pe strada lui toți erau trecuți la caiet. Singura avere a lui era bunicul și cărțile, care pe moment păreau de ajuns.

Zilele se scurgeau în orașul înzăpezit și frigul ardea din ce în ce mai tare. Într-o zi după ce termină de curățat zăpada, părintele îl rugase să mai rămînă ca să așeze pachetele cu lumînări abia primite.

Deodată un strigăt îl înțepeni locului. Văzu cum val vîrtej Vladimir Vladimirovici, colegul lui de școală, cu răsuflarea tăiată intră pe ușă îi spuse că bunicului lui i se făcuse rău și că doamna Drimnievna chemase salvarea.

Alioșa tîșni dezbrăcat pe ușă, inima bătîndu-i nebunește și alergă într-un suflet spre casă. Frigul pătrunzător îi sfîșie obrajii iar corpul parcă se făcuse rigid și nu voia să îl asculte.

Picioarele erau de plumb și simțea că nu înaintează deloc. Ajunse în sfîrșit și îl văzu pe bunicul lui pe o targă, iar asistenții se pregăteau să îl ducă la spital. Se rugă de ei să îl ia și pe el în salvare.

Chipul bunicului era foarte palid ca lutul și nu mișca deloc. Un urlet de neputință îi sfîrtecă ființa. Strîngea mîna bunicului atît de tare voind să îl trezească și o frică îi tăie răsuflarea în două înăbușindu-l. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obrajii arși de ger.

La spital nu îi dădură voie să intre în terapie intensivă și de pe un gemuleț vedea cum medicii încercau să îl resusciteze. Parcă la un moment dat părea că se trezește dar medicii nu mai puteau să facă nimic.

Bunicul lui muri acolo și dintr-o dată Alioșa parcă nu mai era el, acum era singur pe lume. Un doctor îi spuse că inima bunicului cedase din cauza rănii vechi pe care o avea din război. Nu mai era nimic de făcut.

Vladimir îi aduse haina iar vecinii veniseră la spital. Doamna Drimnievna îl strînse tare la piept și îi spuse că ea și părintele se vor ocupa de toate.

Dar Alioșa era frînt ca un bătrîn adus de spate și cu ochii goi. Inima lui parcă murise și ea. Așa va fi crăciunul lui? Dorința lui se frînse și ea?

Zile întregi dormi lîngă mormîntul bunicului. El și cîinele din cimitir care pribegea fără stăpîn. Doamna Drimnievna venea și îl lua acasă. Nu mînca mai nimic, era slab și obrajii parcă i se ascuțiseră și mai tare.

Nu mai citea și nici la părintele nu mai voia să meargă. Rătăcea ore în șir pe străzi fără să știe unde îl duc pașii. Părintele îl învoise de la școală pentru un timp.

Mijlocul lui decembrie îl găsise rătăcind pe străzi, cu ochii privind în gol fără țintă. Mersese atît de mult că nu știa unde se află.

Vîntul tăia șuierînd ca un apucat iar străzile păreau din ce în ce mai pustii. Alioșa leșină pe caldarîm simțind că locul lui pe pămînt atît a fost să fie…

Deschise ochii și văzu o cameră care i se păru uriașă. Așternuturile erau curate și patul moale. Un cap blond tresări cînd îl văzu că deschide ochii. Nu știa unde se află și își simțea corpul cuprins de fierbințeală.

Emina Alexandrova țîșni de pe scaun și își chemase părinții care stăteau de vorbă cu medicul. Prin ușa deschisă văzu un brad uriaș plin de globuri strălucitoare și cu multe cadouri.

Auzea vocile care discutau despre tratamentul lui și așa află că zăcea de vreo șase zile. Febra încă îl mai chinuia și îi era sete.

Căpușorul cîrlionțat îi apăru deodată în față și un chip serios îl întrebă:
– Vrei să fii fratele meu?

Adormi pe loc fără să îi răspundă…
Soarele dogorea destul de tare și Alioșa își aruncă cu putere în sus toca de pe cap. Emina Alexandrova, sora lui, îl striga să vină la poza de familie.

Terminase cu brio facultatea de litere și era fericit. Familia Alexandrov îl crescuse cu mare dragoste. Și nu a mai fost singur, al nimănui.

Abia aștepta să meargă la mormîntul bunicului să îi povestească cît de bine îi era. Și babușcăi să îi spună că a mai bifat o dorință ca îndeplinită.

Nu a uitat niciodată acel Crăciun. Atunci se născuse el de fapt, atunci în acea clipă își începuse viața.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here