RECOMAND O CARTE: Prințesa Bari”, de Hwang Sok-yong

Moto: ”Și-atunci am realizat că a trăi înseamnă a aștepta și a îndura timpul. Chiar dacă speranțele nu sunt mereu îndeplinite, cât timp ești în viață oricum timpul se scurge și totul trece.”

Cum tocmai terminasem de citit o carte-document despre Coreea de Nord și cei care au reușit să fugă peste graniță, în China și de acolo în Coreea de Sud, cum tocmai văzusem cu interes maxim filmul documentar ”Kimjongilia”, despre cei care au fugit de lagărele de muncă nord-coreene, m-am gândit să dau o șansă și cărții lui Hwang Sok-yong, ”Prințesa Bari”, care tratează în mare parte aceeași problematică. Am fost atras, desigur, și de complimentul pe care Kenzaburo Oe îl face pe coperta întâi, respectiv că ”fără îndoială, cea mai puternică voce de prozator a momentului, din Asia de Est.”

Ei bine, cartea este superbă mărturie în prima ei jumătate despre problemele sociale din Coreea de Nord a anilor ’90. Este o perioadă de tranziție în țara asiatică, din mai multe puncte de vedere: odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din sud-estul Europei, mai cu seamă a celui sovietic, Coreea de Nord se trezește dintr-o dată fără aliați și fără partenerii principali de comerț exterior; producția proprie de alimente este insuficientă, iar marile întreprinderi megalomanice nu mai funcționează, în lipsă de materii prime; treptat, pe măsură ce trec lunile, Coreea de Nord intră în faliment, tradus pe plan social în lipsă de locuri de muncă, de bani și, cel mai grav, în foamete în rândul majorității populației.

Pe deasupra, inundații catastrofale s-au suprapus cu cea mai neagră perioadă din istoria națiunii.
Într-o asemenea lume locuiește și Bari, într-o familie numeroasă, ale căror probleme sunt aceleași cu cele ale restului națiunii nord-coreene.

Printre ele, foamea, lipsa de mijloace materiale și frica de represiunile politice ale dictaturii:
”La un an după ce am intrat eu la școală, traiul de zi cu zi a început să devină din ce în ce mai greu. Întregul oraș o ducea rău, nu doar familia noastră. Umbla zvonul că și în capitală, în Phenian, era mult mai rău decât înainte. În zilele de sărbătoare și de ziua națională, nu mai primeam biscuiții și bomboanele care ne erau date pe cartelă. Aveam doar orez amestecat cu grăunțe de porumb. Cu timpul, orezul s-a împuținat, așa că lunile în care primeam numai porumb erau din ce în ce mai multe.”

Hwang Sok-Yong
Exact aceleași pasaje le puteam găsi și în mărturiile oamenilor care au reușit să plece din Coreea de Nord spre o lume mai bună, fără să discutăm aici de personaje de ficțiune, ci de personaje reale. Toți se plâng de faptul că nimic nu se mai găsea în Coreea de Nord și că apăruseră deja piețe de desfacere ”la negru” a produselor chinezești sau chiar sud-coreene; lumea începuse de mai mult timp să înlocuiască produsele tradiționale (cum ar fi carnea, o delicatesă, sau orezul obișnuit la fiecare masă) cu chestii mai puțin nutritive și care se găseau pe coclauri: porumb, și el mai rar, rădăcini, ierburi, scoarță de copac; deși marea se găsea în apropiere, țărmurile fuseseră împânzite cu sârmă ghimpată, pentru a stopa populația simplă să prindă pești sau fructe de mare.

În astfel de condiții, curajoșii au încercat să fugă din țară, calea cea mai simplă fiind trecerea râului Duman, de dimensiuni reduse, cel care constituie frontiera naturală cu China.
Bari și familia sa au făcut același gest, deși aproape imediat familia s-a destrămat, pentru că nici în China condițiile de trai nu erau strălucite, mai ales după 1990, existând chiar o perioadă în care chinezii prindeau nord-coreenii pentru a fi repatriați (iar ce îi aștepta acolo, era executarea sau, în cazul cel mai fericit, internarea într-un lagăr de muncă).

Să spunem că Bari a rezistat cu greu acestei perioade, locuind ba în grajdul unor chinezi, ba într-un bordei construit pe munte, împreună cu tatăl ei. Surorile au murit pe rând, chiar și bunica („șamanul” familiei), iar Bari s-a văzut pusă în situația să își dorească să plece cât mai departe (nu trebuie uitat că multe femei din Coreea de Nord, ajunse în China, ajung pradă traficanților de carne vie, ceea ce s-a înbtâmplat și unora dintre personajele acestei cărți).

Nici traversarea mărilor și oceanelor lumii spre Londra nu este ușoară:
”După ce au fumat câte o țigară, mateloții o târăsc pe Shang pe cordior și o dezbracă. Shang se zbate, încercând să opună rezistență. Bărbații o pălmuiesc și ea cade. Coboară și alți bărbați din echipaj. Pe rând, o batjocoresc cu toții în fel și chip. O ridică în picioare, o întind iar pe podea. Apoi o lasă dezbrăcată și se fac nevăzuți. Shang își pierduse cunoștința.”

Din păcate, odată cu încheierea periplului asiatic, după ce personajul principal ajunge la Londra, romanul lui Hwang Sok-yong devine banal. Nimic din drama personajului principal și a celor secundare nu mai este accentuat, iar aventura londoneză devine ceva simplu, poate și din cauză că suntem obișnuiți cu pseudo-tragedia românului plecat în Occident.

Există, desigur, și conflicte, și mici sau mai mari drame, și explicații ale neintegrării sociale a orientalilor în Europa. Ba chiar există un punct culminant spre sfârșit, o dramă care putea scutura rău cartea, dacă ea nu ar fi fost gândită să se termine după doar câteva pagini.

Așadar, părerea mea este că banalul din a doua jumătate a cărții strică impresia favorabilă din partea a doua. Chiar dacă autorul a marșat și pe o anumită formă de magie și mitologie nord-coreeană, această parte se pierde destul de repede pentru că îndepărtează raționalul și verosimilitatea unor povești care s-au întâmplat aievea. O mică dezamăgire, în final.

Îți mulțumim pentru lectura articolului și pentru că... îl DISTRIBUI :
  •  
  •  
  •  
  •