Semiotica unei fotografii
Aș vrea să vă invit în interiorul unei fotografii. Este ca și cum ai face o invitaţie înăuntrul unui nume. Ca să intri într-un semn lingvistic ai nevoie de o disciplină care se numeşte semiotică.
Semiotica teoretic este o disciplină despre semne în general – chiar dacă e vorba de semne de circulaţie, o ştiinţă despre toate semnele posibile, care au existat şi care ar putea exista vreodată.
În momentul în care semiotica se concentrează asupra unui semn poetic, de exemplu o operă de artă, atunci semiotica prinde o culoare poetică.
Ea este de fapt o poetică literară puţin mai profundă. Este cazul lui Bahtin, Tzvetan Todorov sau a lui Umberto Eco, nişte gânditori despre sens, mai ales despre sensul din opera literară.
Discursul lor critic era foarte simplu, puneau o întrebare despre sens şi explicau pe parcursul unui tratat faptul că nu se poate spune nimic cu sens despre sens.
Unii dintre aceşti gânditori despre sensuri, preferau termenul de conţinuturi, pentru că termenul de sens se volatiliza pur şi simplu în momentul enunţului. Ei preferau să înceapă discursul estetic cu o întrebare despre conţinutul textului.
Ce este conţinutul textului? Când pui această întrebare, devii fără să vrei un pic textualist.
Întrebarea aceasta a declanşat la nivel istoric o adevărată dezbatere culturală – ce este sensul textului, se poate reduce textul la propriul sens, care sunt limitele lecturii şi ale interpretării? Este complicat.
Când aplici semiotica pe un text literar – ajungi nişte concluzii de efect – e ca şi cum lupţi cu nişte umbre şi intri într-un labirint să găseşti drumul către tine;
concluziile semioticienilor literari sunt un pic mai fistichii şi nu trebuie luate prea în serios, pentru că în general opera literară nu dă doi bani despre cine ce o să se întrebe peste o sută de ani despre ea.
Când aplici semiotica pe o lucrare politică, de exemplu o fotografie de guvern lucrurile se schimbă. Un singur stimul poate declanşa o avalanşă de interpretări.
Îmi amintesc de profesorul meu de semiotică dând capul pe spate în sălile de la Universitate cu efect de amfiteatru antic mai ales în momentul în care tu stai în bancă şi cel care vorbeşte cu tine este în poziţie de personaj, adică este cineva şi stă pe un fel de podium lângă catedră.
Personajele antice în amfiteatru întotdeauna aveau o poziţie privilegiată faţă de spectatori. Aveau nişte încălţări care le făceau mai înalte, unele mergeau pe catalige. Chiar şi masca viu colorată de actor, făcută din porţelan avea efecte de difuzor.
Este foarte interesant că în “Poetica” lui Aristotel nu există conceptul de personaj, acesta venind mult mai târziu pe filiera latină exact din conceptul de mască de teatru de care vă vorbeam puţin înainte.
În fine, tocmai spuneam despre fostul meu profesor de semiotică dând capul pe spate la cursurile de semiotică şi spunându-ne:
“A voi credeţi că ăsta este substantiv, păi să vedem de unde vine, pe unde pătrunde în structura gramaticală pe ce uşă? pe uşa din faţă sau uşa din dos?
Denumeşte cumva sau doar exprimă? Sau nici nu denumeşte, nici nu exprimă? Pentru că dacă nu denumeşte şi nu exprimă, este doar un element de relaţie.
Este o conjuncţie. Sau mă rog ceva, un sunet nearticulat din natură – este o interjecţie.
Să vă explic eu ce înseamnă numele, semnificaţia, sensul, conotaţie şi denotaţie. E complicat tare. Trebuie să scriu o carte despre filozofia semnului să vă explic. Te doare capul!”
În fine eu îmi prezint scuze fostului meu profesor de semiotică pentru demersul ulterior, pentru că am să vulgarizez semiotica şi am să pătrund într-o fotografie politică de tot rahatul ca să nu folosesc un cuvânt mai colorat.
Am să pătrund în plină pandemie în fotografia guvernului Orban care-l sărbătoreşte pe primul ministru chiar în incinta guvernului.
Vreau să vă spun că fotografia asta care este o imagine a trecutului nu mai are în aparenţă nicio legătură cu realitatea, în esenţă însă afectează gravitaţia realităţii ca o gaură neagră. Deşi clipa fotografiei a murit, ea este sus pe cer şi străluceşte ca o stea.
Steaua a dispărut de mult, dar lumina ei abia ajunge la noi.
Când păşeşti înlăuntrul unei fotografii se produce un efect de metalepsă, adică de atingere a unor lumi imposibile, lumea realităţii şi lumea imaginaţiei, lumea autorului şi lumea unor personaje, lumea câinilor şi lumea stăpânilor, lumea fraierilor şi lumea crimei organizate, lumea celor cu mască şi lumea celor fără mască.
O dată ajuns acolo, eşti tentat să adopţi acelaşi comportament – să bei şi tu un pahar de wiskey cu primul ministru şi de ce nu să aprinzi şi tu o ţigară pe scrumiera tinerei democraţii româneşti.
Când în plină pandemie cu întreg cortegiul de carantinări şi izolări, declaraţii şi identificări de persoane care zădărnicesc combaterea epidemiei, anchete epidemiologice şi închideri de spitale în forţă prin intervenţia armatei…
…tu fumezi relaxat ca pe o terasă de la malul mării, alături de diafana ta purtătoare de cuvânt, specialistă în limbajul de bumbac, Raluca Turcan, alături de Ministrul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, rafinatul retor Virgil Daniel Popescu, înseamnă că pur şi simplu ţi-ai tras un glonte politic în tâmplă.
Tot guvernul tău, cu toate măsurile de până acum şi toate măsurile pe care le vei lua de acum încolo sunt un fum de ţigară. Protestele care abia au început în Piaţa Victoriei sunt logice şi naturale.
Marea problemă a acestei fotografii este că un singur stimul declanşează o avalanşă de sensuri care îngroapă orice încercare de protest.
Această fotografie va avea un efect pe termen lung tare– este ca un glonte politic care trece din tâmplă liberală în tâmplă liberală.
