”Unteatru pentru unrege”

Aş vrea să povestesc ceva iubitorilor de teatru care trec prin Bucureşti, zilele acestea sau mă rog în zilele următoare, mâine la prima oră sau peste o mie de ani. Am fost în România pe 4 septembrie 2018. Am căutat o rezervare pe internet să văd un teatru şi am găsit doar o singură piesă în acea zi la sala Unteatru, chiar aşa se numeşte sala Unteatru, scris într-un singur cuvânt. Am înţeles că e un loc foarte căutat după ce am văzut piesa “Absinth”.

Am nevoie de un preambul, înainte de a scrie câteva cuvinte despre această piesă pusă în scenă de nişte copii, nişte adolescenţi, nişte studenţi, nişte artişti deosebiţi. Am un orgoliu nemăsurat când e vorba de teatru.

Teatrul mi se pare semnul maturităţii artistice. În orice caz, pentru George Călinescu era o formă supremă de ratare estetică.

Unteatru pentru unrege

Un critic de teatru înainte să desfacă o piesă ca pe un mecanism, să ne explice cum funcţionează părţile organismului, după ce l-a disecat în faţa amfiteatrului, după ce a pus totul la loc, şi a cusut animalul împăiat pe care l-a uitat pe un raft în laborator, așadar un critic de teatru înainte să facă toate acestea, adică o receptare academică a operei, ar trebui să încerce el însuşi să scrie măcar un act dintr-o piesă mediocră, să trăiască experienţa teatrului din interior, măcar să se rateze artistic dacă nu poate să dea o capodoperă shakesperiană.

De aceea nu am să fac o receptare a piesei, am să povestesc un pic despre ea, dar ca într-un jurnal de “clipe de eternitate”. Termenul acesta îi aparţine lui Henri Bergson şi exprimă o sinteză a realităţii exprimată de conştinţa omului, mai bine zis de memoria lui, care oricum nu are cum să reţină tot ce i s-a întâmplat la nivelul conştiinţei cât a trăit, rămâne, nu cu zone de memorie, ci doar cu anumite clipe – “clipe de eternitate”, clipele când probabil a fost fericit.

Aşadar, să vă povestesc câteva impresii din această clipă la care am ajuns cu un taxi pe undeva pe lângă Piaţa Unirii, în spatele unor blocuri, împreună cu două prietene pe care a trebuit să le conduc până la metrou după piesă.

Îi văzusem pe actori cu feţele luminate de aplauze îndreptându-se spre terasa de sub sala de teatru. Tare aş fi vrut să fiu printre ei să beau şi eu o bere la masa lor ca într-o metalepsă narativă în care cititorul se întâlneşte cu personajele din roman şi se revoltă împreună cu ele împotriva autorului.

În fine, să începem cu pătrunderea în sala de spectacole. Am urcat nişte scări, am trecut de o terasă, de nişte coridoare pline de cărţi şi am pătruns într-un loc aerisit care părea un restaurant, pentru că era şi nu era restaurant.

Am crezut că acolo e sala de teatru. Dar nu era acolo. Acolo era doar anticamera în care puteai bea o limonadă sau o bere cum doreai. La un moment dat am fost invitaţi în sala de teatru care semăna oarecum cu sala Theatre de la Huchette, era la fel de mică, dacă încăpeau  28 de persoane.

Vorbeam de orgoliul nemăsurat al experienţei dramatice. Vreau să vă spun că teatrul a apărut pentru regi şi nu pentru oamenii obişnuiţi. Când mă duc la teatru, mă simt un prinţ, un om care are timp liber.

Există un teatru care s-a desprins din culturile religioase, din umbra templelor, ajungând în Colosseum ca preambul al luptelor cu gladiatori, dar teatrul autentic, strămoşul lui, este teatrul ambulant călătorind la curtea regilor, cum este teatrul primit la curte de Hamlet, primul mare regizor al planetei, un prinţ care joacă pe scenă crima tatălui său, pentru a vedea semnele vinovăţiei pe faţa criminalului, fratele tatălui său. Dar asta este altă piesă.

“Absinth” începe şocant. O mireasă fără suflare întinsă înaintea unei guri de crematoriu. Mirele vine lângă moartă şi vorbeşte cu ea. Aşa începe piesa. Această tânără mireasă moartă se va ridica de acolo şi va retrăi momentele care au făcut-o fericită sau nefericită, când a iubit un Câine Şchiop, un cerşetor drogat sau când s-a căsătorit cu un dealer evreu de droguri.

Este povestea unui copil de oriunde de pe planetă, dar mai ales din Europa de Est, un copil care devine adolescent, absolvent, care iubeşte, într-o societate amputată, cu familiile distruse, cu valorile răsturnate, cu un exod al celor plecaţi la muncă să-şi salveze casele. Poate fi povestea unei familii din Bucureşti sau din Varşovia.

În timpul reprezentării dramatice, apar colaje de filmări în faţa camerei, ale Karolinei, mireasa întinsă în crematoriu care se va ridica să-şi verifice temperatura optimă de ardere şi care înainte de a se căsători cu dealer-ul de droguri, tânjeşte disperată să plece în lumea largă alături de Câinle Şchiop.

Filmările înaintea camerei au fost nişte mărturisiri făcute părinţilor, iubiţilor, nişte mărturisiri dramatice, pline de suspans pentru că ele răsturnau toate situaţiile create. Am fost uimit de talentul acestor studenţi, au fost nişte actori foarte talentaţi care au făcut piesa într-un fel nesemnificativă. Eram în faţa unor actori foarte talentaţi.

Mă uitam chiar la spetactorii din sală. Îşi ţineau respiraţia. Piesa a durat enorm, aproape două ore. Dar mi-a plăcut din pricina actorilor, vă rog să mă credeţi. Am făcut o fotografie cu mireasa din creamatoriu, cu Ana Maria Feraru, o actriţă despre care sigur veţi mai auzi. În final, m-am întors la terasa Unteatru, după ce am condus prietenele la metrou.

Pe drum m-am întâlnit cu o domnişoara drăguţă, regizor de teatru. Eram fericit că i-am dat o carte de-a mea, poate reuşesc să pun pe scenă o piesă. Când urcam scările spre Unteatru, mi-am adus aminte că e o carte în italiană. Actorii, coborau gârboviţi de mobilierul decorului pe care îl încărcau cu grijă într-un van.

Abia am reuşit să schimb câteva cuvinte cu regizoarea, Ilinca Ana Maria Prisăcariu căreia i-am explicat experienţa mea şi un proiect de texte minimaliste la care lucrez de când eram student, nişte texte care se pot transforma oricând într-un film sau o scenetă de teatru. Dar explicaţiile mele erau ca un sunet fără sfârşit, erau ca o interjecţie.

Era atât de tânără, la masă, pe terasa de la Unteatru. Avea atâta răbdare să-i povestesc o nuvelă, abia când m-am uitat în ochii ei, mi-am dat seamă că e ruptă de oboseală şi abia aşteaptă să urce în van alături de colegii ei să ajungă acasă. I-am luat email-ul şi a rămas că ţinem legătura.

Da. Dacă treceţi azi prin Bucureşti şi vreţi să vă simţiţi ca nişte prinţi căutaţi Unteatru. Intrarea este liberă, dar puteţi face o donaţie pentru tinerii artişti ca nişte regi.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.