La Dunhuang în nord-vestul Chinei se află Grotele celor o mie de Buddha
„Priveliştea dezvăluită de mica candelă a preotului pur şi simplu m-a lăsat fără grai”- Sir Aurel Stein, în 1907 când a văzut manuscrisele străvechi din grote
În deşertul bătut de vânturi, la Sud-est de Dunhuang în nord-vestul Chinei se află un lanţ de stânci ale cărui grote artificiale adăpostesc o extraordinară colecţie de obiecte sacre, printre care 2.000 de statuete şi 45.000 de fresce colorate. De mărimi diferite, Grotele celor o mie de Buddha au fost săpate de budhişti chinezi între secolele 4 şi 10 după Hristos şi conţin cea mai mare colecţie de artă budistă chineză.
Dunhuang, un oraş-oază în provincia Gansu, se află se află pe celebrul Drum al Mătăsii din vremurile trecute. Pentru negustorii, călugării şi pelerinii chinezi era ultimul reper la ieşirea din ţară şi primul loc de popas la întoarcerea acasă. Aici, începând cu anul 366 d.Hr. budiştii au pornit să sape tunele şi sanctuare în stâncă – lăcaşuri de adăpost şi de meditaţie. În incintele slab luminate ei se rugau pentru traversarea cu succes a unui teritoriu sălbatic şi lipsit de apă sau aduceau rugi de mulţumire când reuşeau să se întoarcă cu bine acasă.
Grotele au fost folosite şi decorate timp de aproape 1.000 de ani, până în perioada Yuan, când au început să fie lăsate în părăsire. În secolele 19 şi 20 ele au devenit celebre în urma vizitei unor exploratori şi cercetători occidentali, în special a britanicului de origine maghiară Aurel Stein şi a sinologului francez Paul Pelliot. Aceştia au reuşit prin înşelătorie sau cu ajutorul unor daruri în bani să aducă în Occident mii de manuscrise şi picturi pe mătase.
Flamuri de mătase, colorate în nuanţe subtile au fost luate de la Grotele celor o mie de Buddha în număr mare de către exploratorul Sir Aurel Stein, la începutul secolului nostru.
Cunoscute chinezilor sub denumirea de Grotele Mogao, ele au fost săpate în stâncă (dedesubt) de către budişti în decursul primului mileniu d.Hr. Flamura reprezintă un bodhisattva – „o flintă iluminată” – cunoscută sub numele de Guanyin, figură asociată cu mila.
Când Aurel Stein (funcţionar britanic în India) a ajuns la Dunhuang în anul 1907 însoţit de credinciosul său asistent și translator chinez, grotele se aflau sub protecţia unui călugăr cu numele Wang Yuanlu. Devotat budist, el venise aici cu şapte ani înainte, hotărât să facă din restaurarea grotelor opera vieţii sale şi să le redea splendoarea de odinioară. La Stein au ajuns curând zvonuri despre o cameră secretă plină cu suluri de manuscrise preţioase care ar fi fost găsite în una din grote. Astfel încât el şi asistentul său au început să-l descoasă pe Yuang care era un om „timid şi nervos”, convingându-l în cele din urmă să le arate manuscrisele.
Doi factori le-au fost de ajutor: promisiunea unor donaţii pentru lucrările de restaurare ale lui Yuang şi faptul că cei doi împărtăşeau aceeaşi admiraţie pentru personalitatea călugărului şi pelerinului budist chinez din secolul al VH-lea, Xuan Zhang. Yuang se ocupase de o frescă reprezentându-l pe Xuan Zhang călare, purtând un sac cu manuscrise; iar specimene de manuscrise din grotă au dat la iveală texte budiste aduse din India şi traduse de Xuan Zhang însuşi.
Această coincidentă și ideea că Stein ar putea fi un Xuan Zhang modern l-au convins în cele din urmă pe Yuang să-l introducă pe Stein în camera secretă. A urmat unul din marile momente ale arheologiei în Asia Centrală, comparabil cu prima privire aruncată de Howard Carter în interiorul mormântului lui Tutankhamon din Egipt, 15 ani mai târziu.
La lumina pâlpâitoare a lămpii de ulei a lui Yuang, Stein a văzut spre surprinderea sa „grămezi de manuscrise ridicându-se la 10 picioare de sol… ocupând aproape 500 de picioare cubice”.
Statui budiste sacre sunt aşezate în nişe săpate în pereţii interiori ai grotelor, ca nişte picturi tridimensionale. Făcute din teracotă şi ipsos, ele sunt centrul de interes al grotelor. Pictorii care au împodobit grotele erau fie cunoscuţi artişti aflaţi în trecere şi plătiţi pentru fiecare lucrare, fie artişti locali, care erau plătiţi pentru timpul lucrat. Printre pigmenţii folosiţi se numărau verdele malahit sau rosul ocru, care se amestecau cu apă.
Cu ajutorul unor „doze de argint judicios administrate” Stein a început să culeagă roadele relaţiei sale cu Yuang, pe care o cultivase cu atâta atenţie. Noaptea, în secret, asistentul lui Stein aducea în cortul lor saci conţinând suluri de manuscrise budiste scrise în chineză, tibetană, sanscrită, sodigan şi alte limbi, precum şi picturi pe hârtie şi mătase.
Toate aveau destinaţia New Delhi si British Museum din Londra. Una dintre cele mai valoroase piese era un sul cu un text tipărit numit „Sutra de diamant” care datează din anul 868 d.Hr. si este prima carte tipărită cunoscută în lume.
Un an mai târziu Paul Pelliot, sinologul francez, a vizitat Dunhuang şi s-a împrietenit la rândul său cu Yuang. A fost şi el răsplătit, obţinând 6.000 de manuscrise, dar autorităţile chineze au aflat de acţiunea lui şi au ordonat ca restul manuscriselor să fie duse la Beijing.
Astăzi, dintre cele 500 de grote care au rămas se pot vizita 40. Majoritatea sunt de formă pătrată, cu tavan cu elemente de susţinere şi pereţi cu nişe dispuse ca nişte faguri, împodobiţi cu fresce străvechi în care predomină culorile albastru, negru, roşu, verde şi alb.
Înainte de a picta imaginea sacră, artistul trebuia mai întâi să îmbrace pereţii de piatră în lut acoperit cu straturi de tencuială, paie şi bălegar sau păr de animale. Când acestea se uscau, ei presărau un strat subţire de caolin pentru a obţine o suprafaţă netedă. Se foloseau peste 10 pigmenţi, inclusiv aur măcinat şi foiţe de argint. Toate culorile şi-au păstrat prospeţimea cu excepţia stacojiului folosit pentru carnaţie, care s-a oxidat, rezultând o nuanţă ciocolatiu închis.
Frescele reprezintă o mare varietate de imagini şi motive budiste şi laice sau peisaje. Există scene din viaţa lui Buddha şi poveşti jataka care prezintă vieţile sale anterioare. îngeri budişti zburători sau apsaras sunt frecvenţi, precum şi reprezentări ale paradisului din vest al lui Buddha Amitabha, cu palatele şi pavilioanele, curţile şi portalurile sale. Se mai văd peisaje grandioase cu munţi ridicându-se deasupra norilor, olari lucrând, pescari sau tăietori de lemne. În unele grote se află o serie de fresce lucrate în perioada timpurie şi altele realizate mai târziu, căci în cele din urmă, pe la începutul secolului al X-lea, nu a mai rămas loc pentru noi sanctuare.
Arta grotelor a ajuns la apogeu în timpul dinastiei Tang, ale cărei începuturi se situează în secolul al Vll-lea. Este de remarcat naturaleţea siluetelor cu veşmintele fluturând, unele realizate după persoane reale, care dovedeşte existenţa unui simţ nou al realităţii şi prospeţimii. Motivele decorative dinamice, plantele şi frunzele în arabescuri florale umplu spaţiul dintre picturi, înlocuind desenele geometrice statice folosite anterior.
Pentru vizitatorii moderni, arta grotelor este în primul rând o experienţă estetică, însă pentru pelerinii budişti şi călătorii din vechime, era o experienţă de natură religioasă, căci această artă era capabilă să inspire trăiri mistice. Când se întorceau din călătoriile epuizante, priveliştea stâncilor cu grotele ca nişte faguri şi interioarele ospitaliere împodobite cu figuri binevoitoare şi scene paradisiace îi făcea probabil să uite de greutăţi şi le înălţa sufletele.
O construcţie în formă de pagodă se ridică în terase pe toată înălţimea unei stânci, alcătuind o faţadă impresionantă pentru unul din sanctuarele create în timpul dinastiei Tang, punctul culminant al artei grotelor.
După moartea lui Buddha, cam 486 î.Hr., din epicentrul ce îl constituia Valea Gangelui adevărate unde de şoc ale învăţăturilor sale s-au răspândit în timp şi spaţiu, aşa cum ilustrează şi această hartă. Potrivit tradiţiei budismul a poposit în Sri Lanka pe la jumătatea secolului al III-lea î.Hr. în jurul secolului al V-lea d.Hr. se pare că erau circa 60.000 de călugări pe insulă, oblăduiţi chiar de către rege care avea posibilitatea să hrănească nu mai puţin de 5.000 de călugări la o singură masă.
Din Sri Lanka învăţăturile budiste au ajuns mai târziu în Myanmar (Burma) şi în Thailanda. Totodată s-au răspândit spre nord-vest, spre Asia Centrală, ajungând la Peshawar, în actualul Pakistan, cam în primul secol d.Hr. Pe parcursul aceluiaşi secol, primii budişti – probabil neguţătorii convertiţi – au ajuns în China urmând drumul mătăsii.
Acesta se compunea de fapt din mai multe trasee care legau China de Marea Mediterană. Caravanele de cămile – ce încă se întâlnesc în Asia Centrală, încărcate cu mătăsuri se îndreptau spre apus trecând prin Dunhuang sau prin oraşe precum Kashgar şi Samarkand. În primele două secole d.Hr. călugării budişti au început să urmeze neguţătorii în China. Abia începând cu secolul al V-lea budismul a prins definitiv rădăcini pe aceste meleaguri. De aici a ajuns şi în Japonia, trecând prin Coreea. 
