Este o zi cețoasă. Acum câteva minute m-a sunat ”stăpânul” de la ziarul unde am fost angajat în urmă cu douăzeci și nouă de zile.
M-a avertizat că dacă nici astăzi nu-i aduc un articol serios, de prima pagină, care să bulverseze cumpărătorii ziarului, cititorii, risc să fiu concediat.
Nu mă poate plăti doar pentru articole mărunte, bune de pagina a patra. Dacă nu sunt capabil să împlinesc rolul de redactor, îmi pot oferi cel mult o retrogradare, reporter de teren.
În cel mai fericit caz, unul care să se ocupe de cronica neagră, gossip sau orice mondenități cât să-mi justifice salariul. Dar, mai sigur, voi fi pus pe liber!
Iritat și cu sentimentul neputinței, am ieșit în stradă. Traversând ceața, aveam sentimentul că lumea a fost înghițită pentru totdeauna de valuri succesive și din ce în ce mai dense ale pâclei.
M-am împiedicat fără să vreau de un trup ghemuit pe trotuar. În zadar mi-am cerut scuze. Trupul avea glas, voce prin care mă trezi din realitatea mea, mutându-mă într-a lui.
”Nu are rost. Scuzele sunt zadarnice, nu mă vor ajuta să dobândesc un tratament normal din partea celor normali.”
”Hei, dar cine sau ce este cu adevărat acest normal?”
”Uite, tu, ai toate simțurile întregi, trupul tău nu are cusur și, totuși, ai dat peste mine, aproape călcându-mă în picioare. Te înțeleg, ești distrat. Eu nu-mi permit nicio distracție. Trebuie să răzbesc să-mi duc ziua până la capăt și… să accept că boala în care m-am născut este normalitatea.”
”Hai să-ți mărturisesc ceva, nici eu nu-mi pot permite să fiu distras, poate chiar azi o să-mi pierd locul de muncă, voi rămâne iar fără pâine. M-am împiedicat fără să vreau, mintea mea nu mai era ancorată în prezent, rătăcea departe, într-o lume inexistentă.”
”Da, dar pe tine nu te privește nimeni nici cu prefăcută compasiune, nici cu dispreț, nici cu…”
”Poate că nu mă privește deloc. Trec neobservat. Tu ai avantajul că totuși ești observat.”
”Aș fi preferat să nu…”
Mi-a trezit un interes ciudat acest om de pe trotuar. Apropiindu-mă, am constatat că este infirm. M-am așezat lângă el și mă intriga lipsa de compasiune pentru situația în care se afla, dimpotrivă, mă simțeam eu îndreptățit să primesc compasiune!
”Te rog, dacă ești de acord, să îți iau un interviu, poate că nu va servi la mare lucru, nu va schimba lumea, dar merită să îți faci auzită vocea, să spui lumii prin ce treci.”
”Ești ziarist, deci, dintre cei care mint oamenii, îi manipulează…”
”Se poate spune și așa, tu poți acum să-mi dai ocazia să spun adevărul, vrei?”
”Deci, eu te ajut pe tine întâi de toate, te folosești cum s-ar zice!”
”Facem un serviciu amândurora, tu te faci auzit, eu spun adevărul, fără să manipulez pe nimeni! Hai!”
”Începe, să te văd ce întrebări știi să pui!”
”Mulțumesc, prima întrebare: cum se desfășoară o zi obișnuită din viața ta?”
”Începe ca la oricine, sau așa cred, trezirea, surâsul că am apucat încă o zi, sper să fie însorită și cu întâmplări, dacă nu memorabile, măcar nu mai rele ca ieri!”
”Ce s-a întâmplat ieri?”
”Ieri am fost izgonit cam de peste tot, nimeni nu era dispus să accepte u… „handicapat”. Șoferul autobuzului s-a dovedit deranjat că trebuie să coboare scara specială să urc, la magazinul din colț nu am putut intra din pricina treptelor, a trebuit să merg în cartierul vecin să-mi pot cumpăra de mâncare, oamenii pe stradă mă priveau cu prefăcută compasiune, erau fericiți poate că nu sunt în situația mea, vezi? Cumva fac oamenii fericiți când mă întâlnesc! Pe unii îi simt cum ar da să mă înjure, că le stric ziua la vederea mea… aș putea continua dar…”
”Atunci, cum ți-ai dori să fie o zi cu adevărat bună?”
”Am absolvit o facultate, dar nimeni nu este dispus să mă angajeze. M-ar ferici să pot dovedi că sunt util, că am competențe. Dar cine ar angaja un „handicapat”? Mi-ar plăcea ca oamenii întâlniți să renunțe la compasiune și să vadă că întâi de toate sunt un om ca ei, nu cerșesc nimic, poate chiar și asta îi deranjează! Că nu le dau posibilitatea să-și ispășească păcatele plătind interesată milostenie! Sau să-i vadă alți oameni cât sunt ei de generoși și omenoși cu…”
”O altă întrebare, ai prieteni? Dacă da, ei sunt cu dizabilități sau fără?”
”Cred că eu sunt prietenul tuturor sau, mă rog, aproape, încerc să înțeleg oamenii. Da, am puțini amici și ei sunt de la școala specială din cartier, copii cu dizabilități. Adulți, niciunul! Copiii mă ajută mult cu optimismul lor, cu puterea lor de a ignora bulismul de pe stradă, fie ăsta manifestat direct sau intenționat. Între ei, la școală, sunt mult mai solidari decât copiii școlilor normale.”
”Din ce îți duci existența dacă nu cerșești, ai ajutor de la stat?”
”Întâi de toate mă ajută familia, atât cât poate, deși mereu le spun să nu cheltuie pentru mine. Îmi aduc în lipsă cumpărături. Știu că i-aș refuza dacă m-ar prinde acasă. Am de gând să schimb yala! Da, primesc o pensie, atât cât e, dar pentru ea trebuie să mă prezint frecvent la un consiliu, să constate dacă între timp mi-au crescut alte membre sănătoase! E ridicol, dar îi înțeleg.”
”Le-ai spus copiilor de la școala specială că viitorul lor este incert și că vor ajunge ca tine, să nu fii angajat de nimeni și că învață zadarnic?”
”Este o întrebare idioată, ce soi de ziarist ești? Viitorul oricui este incert, dar oportunitatea trebuie să te găsească mereu pregătit, că nu se știe, copiii nu pot renunța la vise, la instruire. Fără școală, chiar nu ar avea nicio șansă. Ceea ce are nevoie fiecare este oportunitatea. Ei o pot avea. Cred că multe se vor schimba în bine pe viitor, ei ar putea să ajute la asta, mai puțin unul ca tine care face interviuri cretine!”
”Scuză-mă, era doar pentru a te provoca!”
”Nu era nevoie. Mi-ai tăiat cheful de vorbă. Gata, hai să lăsăm baltă și…”
”O ultimă întrebare, te rog! Ești dispus să ajuți un om normal, pe mine de exemplu, să înțeleagă cum să accepte ceea ce e sau cine este?”
”Se pare că te bâlbâi, ești nesigur pe tine. Cred că nu ești făcut pentru meseria de ziarist. Schimbă pasul, caută să faci numai ceea ce îți place foarte tare, caută-ți vocația! Eu nu-mi permit, deocamdată. Am terminat o facultate care-i primea pe cei în situația mea, dar nu e vocație. Mi-ar fi plăcut să mă fac antrenor de handbal… sau de box!”
”Închid reportofonul. Renunț la interviu. Hai să îți povestesc ceva… Ziua mea de om, presupus normal, este plină de nesiguranță, de frici, de incertitudini și oriunde aș lua-o mi se pare o razna! Nu știu ce vreau.
Nici eu nu am prieteni adulți, nici prieteni copii. Am doar o mână de amici ipocriți și niște colegi hiene! Șeful este ciufut, proprietara casei unde stau cu chirie este ciufută, oamenii pe stradă dau uneori peste mine, mai rău decât am făcut eu mai devreme cu tine.
Nu aș ști să îți spun ce înseamnă normalitatea. Habar nu am încotro s-o apuc. Vezi? Sunt aiurea… cândva eram practicant religios, am renunțat, dumnezeul meu încă nu s-a revelat, dar nici nu-l pot substitui cu unul ca mine!
Eu nu pot fi dumnezeul meu fără ajutorul celui adevărat, cel care pare foarte absent! Am avut câteva încercări amoroase, femeile mă părăsesc mai ușor decât îmi acceptă o întâlnire! Dimineața mă trezesc cu ciudă. Iată încă o zi de mizerie, inutilă și…
”Vai de mine! Chiar că nu aș putea trăi în normalitate! Voi ăștia sunteți mai turmentați decât noi și mai turbați, derutați, nu știu… Nu îți trebuie un Dumnezeu de gașcă, de cartier, de pierde-vreme, ci unul Viu așa cum e viața vie, opera Sa….
Întreabă-te ce ai de oferit lumii! Fă-ți inventarul cu tot ceea ce ai, bunuri utile și inutile, calități defecte, fii sincer cu tine! Vezi, nu e de ajuns să ai simțuri, trupul întreg, frumusețe, putere, vlagă, virilitate, dacă nu ai surâs, nu ai speranțe, nu ai viziuni!
…Hai, ridică-te, dă-mi mâna să mă ridic și eu, trage-mi scaunul cu rotile și ajută-mă să urc! Ține minte că ești singurul căruia i-am permis să mă ajute! Vom merge împreuna acum, la școala specială. Acolo o să îți fac cunoștință cu prietenii mei! Unii au nevoie de… dar lasă, nu e treaba ta!”
Seara, ajuns acasă, știam ce am de făcut. Omul ăsta mi-a schimbat viața. În urmă cu un ceas mi-am dat demisia de la ziar. Mâine mă mut cu chirie lângă școala specială. Mi-am găsit vocația!
După ce m-am despărțit de noul meu prieten, ce îmi făcuse cunoștință cu acei copii minunați, deși cu handicap, am înțeles că toate cele mai rele handicapuri din lume erau pe capul meu! Că normalitatea nu este una a normalilor, ci include absolut orice ființă.
Epilog
Este o zi însorită de primăvară, un ziarist ia un interviu unui om la poarta școlii speciale. Acel om ajută foarte mult copiii cu dizabilități și a devenit celebru cumva în oraș. Cum și el cândva a încercat munca de ziarist, îl înțelege pe cel din fața lui care nu știe să formuleze obiectiv întrebările.
Pe partea opusă a străzii, dincolo de intersecție, se zărește un scaun cu rotile îndepărtându-se vioi. Pândise vreme cât avu loc interviul și renunță să se mai apropie de școală. Roti direcția și plecă bucuros foarte pentru faptul că a reușit să ajute un om normal să fie normal. Prin bucuria asta simți că și el este Normal.
