În majoritatea țărilor bogate vestea venirii unei misiuni a Fondului Monetar Internațional (FMI) este întâmpinată cu indiferență. Dar în majoritatea țărilor africane sau în curs de dezvoltare știrile pot provoca o mare consternare.
De ce această diferență?
Istoria are foarte mult de-a face cu asta. Cetăţenii multor ţări africane au avut de suferit pe măsură ce guvernele lor au făcut presiuni asupra FMI să reducă beneficiile şi cheltuielile sociale, să concedieze lucrătorii din sectorul public şi să majoreze taxele. De exemplu, un studiu Oxfam din 2021 a constatat că FMI a încurajat 33 de țări africane să adopte politici de austeritate în urma pandemiei de COVID.
Pe de altă parte, cu câteva excepții, cum ar fi Grecia, cetățenii țărilor bogate nu au experimentat niciun impact direct al FMI asupra vieții lor.
Un alt motiv important este lipsa de cunoștințe. De obicei, atunci când FMI vine în oraș, publicul primește puține informații despre scopul vizitei FMI – sau despre rezultatele probabile ale acesteia. În alte cazuri, oamenii se tem că au capacitatea limitată de a influența rezultatul vizitei sau impactul acesteia asupra vieții lor.
Acest articol încearcă să înlăture o parte din misterul din jurul vizitelor FMI într-o țară. Explicate cele două motive de bază pentru care Fondul Monetar Internațional își trimite personalul în „misiuni” într-o țară. Și oricum la ce te poți aștepta.
Mandatul FMI
Potrivit statutului său, scopurile FMI includ promovarea cooperării monetare între cele 190 de state membre ale sale, astfel încât acestea să își poată gestiona mai sustenabil situațiile macroeconomice și relațiile financiare internaționale. Acest lucru ar trebui să îi ajute să promoveze și să mențină niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și venituri reale și să-și dezvolte resursele productive.
FMI oferă, de asemenea, finanțare țărilor care nu au suficientă valută pentru a-și satisface toate nevoile și obligațiile, astfel încât acestea să nu fie nevoite să recurgă la măsuri distructive ale „prosperității naționale sau internaționale”.
Pentru a-și îndeplini aceste responsabilități, Fondul Monetar Internațional își trimite personalul în țările membre în două tipuri de misiuni de bază.
Misiuni de supraveghere
Primele sunt misiunile de supraveghere. Articolul IV prevede că FMI ar trebui să exercite „supraveghere fermă” asupra eforturilor statelor sale membre de a căuta să-și îndrepte politicile economice și financiare spre scopul promovării unei creșteri economice ordonate, cu o stabilitate rezonabilă a prețurilor.
Prin urmare, FMI trimite în mod regulat – de obicei o dată pe an – o echipă de experți pentru a evalua starea macroeconomiei fiecărei țări, riscurile cu care se confruntă și capacitatea acesteia de a continua să evolueze sustenabil. Această echipă se întâlnește de obicei cu oficiali ai ministerului de finanțe și ai băncii centrale din fiecare țară. În plus, aceștia pot cere să se întâlnească cu alți oficiali guvernamentali. De exemplu, în timpul Covid, FMI ar fi putut fi interesat să se întâlnească cu oficialii departamentului de sănătate.
De asemenea, personalul Fondului Monetar Internațional se va întâlni în mod normal cu membri ai parlamentului și reprezentanți ai întreprinderilor și a lucrătorilor. De asemenea, se pot întâlni cu reprezentanți ai societății civile.
Există patru puncte importante de remarcat despre aceste misiuni.
În primul rând, deși FMI oferă anumite îndrumări personalului său, nu le cere acestora să urmeze vreo procedură specială pentru a informa părțile interesate cu privire la vizita sa în țară. Rezultatul este că este dificil pentru oricine interesat de vizită să știe cum să se angajeze în misiune sau să ofere informații despre aceasta.
În al doilea rând, în principiu, nu există limite pentru problemele asupra cărora FMI se poate concentra în timpul misiunii sale. În consecință, personalul FMI poate ridica orice problemă și poate solicita orice informații pe care le consideră relevante pentru a evalua starea situației macroeconomice a țării. Acest lucru a condus la o extindere treptată a gamei de probleme pe care FMI le poate ridica în aceste misiuni. Acestea variază acum de la politica fiscală, inflația și ratele șomajului și deficitele balanței de plăți până la întrebări despre modul în care țara abordează schimbările climatice, discriminarea de gen, sănătatea publică și inegalitatea de bogăție.
În al treilea rând, rezultatul misiunii este un raport întocmit de personal, care este discutat de Consiliul de Administrație al FMI. Raportul este de obicei făcut public la sfârșitul discuției, împreună cu un comunicat de presă.
De asemenea, FMI folosește informațiile în pregătirea rapoartelor sale privind economia globală.
În al patrulea rând, FMI poate face recomandări guvernului cu privire la acțiunile de întreprins pentru a aborda orice provocări identificate.
Aceste recomandări sunt pur consultative. În principiu, țara este liberă să le ignore. Acest lucru s-ar putea întâmpla dacă țara ar fi încrezătoare că nu va avea nevoie de finanțare FMI în viitor. Acesta este motivul pentru care pe cetățenii țărilor bogate de obicei nu îi deranjează ca o misiune FMI le vizitezază țările. Totuși, acesta este un lux pe care o țară nu și-l poate permite dacă crede că are nevoie de sprijin financiar din partea Fondului Monetar Internațional. Sau că accesul său la piețele financiare internaționale poate fi afectat din perspectiva FMI. Acesta, desigur, este cazul în majoritatea țărilor sărace.
Misiuni de finanțare
Al doilea tip de misiune este declanșat de cererile de finanțare FMI.
Scopul lor este de a evalua nevoia țării de sprijin financiar. Și se negociază condițiile în care va fi furnizat.
FMI acționează efectiv ca un creditor de ultimă instanță. Drept urmare, guvernele sunt reticente în a cere finanțare de la FMI dacă nu pot obține suficientă valută din alte surse.
FMI oferă finanțare pe bază garantată. Încearcă să garanteze că va fi rambursată supunând finanțarea unor condiții politice, cunoscute sub denumirea de condiționalitate. Premisa acestor condiționalități este că țara trăiește în esență peste posibilitățile sale și trebuie să își reducă cheltuielile la nivelul veniturilor sale, inclusiv fondurile oferite de FMI. Pe scurt, Fondul Monetar Internațional cere țării să facă sacrificii.
Aceasta înseamnă, inevitabil, că deseori condițiile de finanțare ale FMI sunt contestate. În primul rând, amploarea sacrificiilor necesare pentru a readuce o țară la sănătatea macroeconomică nu este ușor de determinat. Ele depind de percepția cauzelor crizei țării, de ipoteze despre viitoarele evoluții economice și de capacitatea guvernului de a implementa schimbări politice și de opinia publică de a accepta și absorbi aceste schimbări.
În al doilea rând, domeniul de aplicare, termenii și numărul de condiții pe care FMI alege să le atașeze finanțării sale pot fi foarte larg sau destul de specific. De exemplu, poate indica pur și simplu mărimea reducerilor bugetare pe care trebuie să le facă țara sau suma veniturilor suplimentare pe care trebuie să le obțină și apoi lăsa la latitudinea țării să decidă cum să îndeplinească aceste condiții. Alternativ, poate specifica ce posturi bugetare trebuie reduse, ce impozite ar trebui majorate și ce reforme structurale ar trebui implementate pentru a obține finanțare FMI.
Acest lucru înseamnă efectiv că toate condiționalitățile sunt supuse negocierii între guvern și FMI și că depind de echilibrul puterii de negociere dintre acestea. Aceasta înseamnă că FMI este efectiv un actor în procesul de dezvoltare a politicii economice interne a țărilor care au nevoie de finanțare.
Cu toate acestea, FMI nu este supus acelorași cerințe legale în ceea ce privește participarea sau transparența ca alți actori în acest proces. De asemenea, FMI este mai puțin responsabil față de cei care vor fi afectați de alegerile sale politice decât guvernul însuși.
Creșterea datoriei țărilor afectează puterea viitoare de decizie în politică, fiindcă banii urmează să fie returnați, și cu dobândă, ceea ce apasă puternic buzunarul contribuabilului, taxele fiind acum folosite pentru vechile datorii și dobânzi, mai puțin pentru funcționarea economiei, investiții, bunăstare.
De regulă FMI servește instrumentele prin care o țară săracă își pune la bătaie resursele naturale, viitorul țării, resurse care ajung la preț subvalutat spre țările bogate. Articol adaptat potrivit The Conversation.com.
Proasta guvernare, folosirea împrumuturilor pentru acoperirea deficitelor bugetare, pentru plata pensiilor sau a salariilor bugetarilor, duc la îndatorarea profundă a țării până la colapsul economic, dobânzile depășind puterea de plată a țării, astfel, resursele acelei țări devin și mai ieftine!
În România, guvernele de la putere au îndatorat țara în mod excesiv. Au creat locuri de muncă la stat peste nevoile țării numai cu scopul de a-și plăti un electorat aparte. Electorat care este amenințat că dacă nu votează cu cei care le-au oferit locul călduț, riscă să și-l piardă! Au folosit deci împrumuturile pentru scopuri păstrării puterii, apăsând și mai tare pe sectorul privat, cei care duc greul țării.
Cât poate fi interesat FMI ca un stat dator să se dezvolte și să dea înapoi împrumuturile? Firește că este mult mai interesat în încasarea dobânzilor tot mai mari și în refinanțarea țărilor datoare. Generațiilor viitoare rămânându-le datoriile covârșitoare și resursele naturale deja amanetate.
Câteva date preluate de pe surse:
”Deși datoria guvernamentală a crescut cu mai bine de zece procente, de la 35,2% din PIB în 2019, la 48,9% în 2021, România înregistrează în continuare una dintre cele mai mici datorii guvernamentale din statele Uniunii Europene, potrivit datelor Fondului Monetar Internațional”
”România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul 1972, având din data de 2 februarie 2016 o cotă de participare de 1 811,4 milioane DST (0,38% din cota totală). România deţine 19 573 voturi, echivalentul a 0,39% din total. În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări (constituenţă) care include: Armenia, Belgia, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Luxemburg, Macedonia de Nord, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar începând din 16 octombrie 2020 și Andorra.”
La cât a ajuns datoria publică a României
”Cele mai recente date, respectiv la octombrie 2022, ne arată că datoria publică este la 48% din PIB. Depășise 50% la un moment dat, dar motivul este simplu: inflația a urcat PIB-ul nominal foarte mult. Așadar raportarea la PIB ne arată scădere. În realitate, a urcat la 651,5 miliarde lei, după ce în 2021 a fost la 577,5 miliarde lei.
Noua strategie fiscal-bugetară a Guvernului spune „că având în vedere nivelul prognozat al deficitelor bugetare pentru perioada 2022 – 2025, dar și cel al prognozelor curente a indicatorilor macroeconomici, estimăm că ponderea datoriei guvernamentale brute se va situa sub 49,8% din PIB la finalul orizontului de prognoză”.
Deci autoritățile se așteaptă la un PIB nominal și mai mare din cauza inflației, așa că ar urma să se mențină datoria sub 50% din PIB.”
