Culisele Unirii de la 1859 – Istoria neinclusă în manualele școlare!

Web Hosting

Momentul-cheie al evenimentelor de acum 160 de ani s-a derulat în preajma datei de 5 ianuarie 1859, când partida unionistă, recurgând la propulsarea disperată a comandantului armatei în tronul Moldovei, a dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza şi de puternice forţe externe.

Aşa cum avea să se dovedească ulterior, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan, dar şi de Rusia, a fost aproape de a reuşi o lovitură de stat.

Interese străine şi trădători interni – Spre sfârşitul deceniului şase al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist după înfrângerea suferită în războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei şi Angliei) a creat şansa unirii pentru ţările române.

Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni.

Interesele Rusiei au găsit aliaţi puternici în Moldova în tabăra bogatei familii Sturdza, unde „beizade Grigore“ era obsedat de ideea urcării pe tron.

Istoria reală a Micii Uniri are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune cât cuprinde.

E clar că personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.

În acelaşi timp, există însă şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza şi a ruşilor până-n ultima clipă. Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor.

Foarte mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.

Lupta francmasonilor – Povestea începe pe frontul Crimeei, acolo unde Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl întâlneşte pe contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat şi el în slujba turcilor, cunoscut sub numele de Murad bei.

După sfârşitul războiului, Wierzbicki e contactat de bancherul evreu Şmul Rabinovici, care îl plăteşte ca să-l sprijine pe Sturdza.

Polonezul vine în Moldova şi devine mâna dreaptă a prinţului. Recrutează o armată de mercenari polonezi, pe care-i înarmează şi-i plasează în ţară.

Planul e simplu: dacă Sturdza nu reuşeşte să se aleagă domn paşnic, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti.

Sturdza aduce în Iaşi 450 de mercenari polonezi în preajma datei de 5 ianuarie 1859. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii“), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.

”Aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului”. William Sollioms, spion al Rusiei –

„Vei ave şi d-ta o bucată de pâine“

Conspiratorii sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza că-l susţin.

Atât de sigură este înscăunarea prinţului, încât William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, îi scrie în decembrie polonezului Tokarski, de asemenea membru al complotului: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine“.

Toţi străinii implicaţi primesc, de altfel, promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii.

Acelaşi Sollioms, care ţine legătura cu comandantul polonez Wierzbicki, spune că acesta face lobby pentru Sturdza: „Prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde“.

Tratativele cu partida unionistă eşuează însă. Acelaşi Sollioms devine disperat într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa“.

Lucrurile sunt lămurite de istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România“: „Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie.

Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta“.

Implicarea totală a Rusiei în puci

În joc apare şi Rusia. Sollioms e plătit de ministerul de externe al Rusiei, prin consulul său la Iaşi, cu 100 de galbeni pentru treaba pe care o face în Moldova.

Din scrisorile sale capturate de anchetatori, dar şi din declaraţiile date ulterior, britanicul se dovedeşte un spion important şi cu vechime.

El scrie, pe 11 decembrie 1858, că „Murad bei (n.r. – polonezul Wierzbicki) au venit şi el la Eşi (n.r. – Iaşi) cu Şmulic (n.r. – Şmul Rabinovici)“.

Pe 19 ianuarie, la interogatoriu, englezul va susţine că „aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului“.

Cert e că membrii partidei unioniste află cumva de pericolul grozav care-i pândeşte şi, după o dezbatere-maraton în seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul armatei, ca domn.

Şedinţa decisivă, cu caracter aproape conspirativ, are loc în casa unuia dintre deputaţi.

Deşi e invitat, Cuza nu se duce la acea întrunire şi pleacă la teatru. Soţia viitorului domnitor, Elena, află totul de la fratele său, care năvăleşte în casa lui Cuza la miezul nopţii:

„Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti  se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor – numele lui Alexandru Cuza – care fu îndată primit de toţi care erau de faţă“ („Doamna Elena Cuza“, Lucia Borş). Pisoschi, un alt unionist, aleargă şi-l aduce pe Cuza în faţa adunării. Acesta e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.

”Nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi.” Alecu von Onciul, în declaraţia dată după ce a dezvăluit complotul

”Vodă Cuza trebuie să moară!”

Pe 5 ianuarie, în sala unde urmează să aibă loc votul oficial, Sturdza infiltrează agenţi polonezi cu scopul de a bloca eventualele proteste, dacă va fi ales el.

Numai că autorităţile îi resping candidatura, iar Cuza, pus în gardă, aduce trupe în jurul clădirii. Planul lui Sturdza eşuează.

Este o tensiune aproape insuportabilă. Se aşteaptă cu înfrigurare răspunsul puterilor străine (încuviinţarea Franţei devine nepreţuită). Între timp, mercenarii lui Sturdza scapă de sub control.

Comandanţii polonezi se reunesc furioşi pe 5 ianuarie la hanul Baba-Rada şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător. Sturdza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat.

Are loc însă o trădare, Alecu von Onciul şi Iacob Antosz îi dezvăluie totul lui Cuza pe 10 ianuarie şi complotul e lichidat în ultima clipă. Apoi apar mărturiile.

„Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă“, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.

Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi“.

E arestat apoi însuşi Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi numeşte pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino.

Acesta adaugă că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă“ care „se află în toate locurile“ şi „are ca scop unirea tuturor slavilor“. Totul devine clar.

”Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă.” Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.

Kogălniceanu a mers „la două capete“

Că unii unionişti au făcut joc dublu confirmă şi Constantin Hurmuzachi, atunci magistrat în Moldova: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism, pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine, la mine, domnilor !, să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr“. Cuza îl cunoscuse şi el pe polonezul Wierzbicki şi a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat.

Armele erau ascunse într-o pădure – Prin concizia stilului şi credibilitatea sursei, raportul secret întocmit de consulul englez la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri:

„Acest evreu (n.r. – Şmul Rabinovici), care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei (n.r. – Wierzbicki) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind din Principate, a primit scrisori din partea ambasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov (n.r. – consulul rus la Iaşi) pentru a-l sprijini. Constantin Moruzzi, ofiţer rus, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul.” Henry A. Churchill, consulul Imperiului Britanic la Iaşi, într-un raport secret

Raportul lui Churchill cuprinde nume, sume, locuri, fapte: „Acelaşi evreu adaugă că Murad bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure.

Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei.

În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie“ („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe“, vol I).

„E interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine“

Nu numai ruşilor le-a stat în gât Unirea. Imperiul Austriac trimisese agenţi în Principate, pentru a provoca dezordine şi a justifica astfel o intervenţie armată externă şi ruperea Unirii.

Pe 11 mai 1859, Ignatz Ferdinand Kek declara în faţa tribunalului: „Nu ştiu nimică despre complot aice în Moldova, decât când eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin.

Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea. (…).

În convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn.

Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază“

(„Beizade Grigore Sturdza şi polonii“, Gheorghe Duzinchevici).

 

Epilog – Unirea s-a înfăptuit, aşa cum bine se ştie, în 1859, prin alegerea lui Cuza pe 5 ianuarie la Iaşi şi pe 24 ianuarie la Bucureşti.

Toţi cei implicaţi în complotul din Moldova au fost judecaţi sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică“ şi de „pregătire a unei răscoale“.

Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei.

Forţele care au încercat să împiedice Unirea nu s-au resemnat însă. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa dintr-un atentat cu bombă. Nu se ştie nici azi cine l-a pus la cale… (sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com)


 

În urma tratatului de pace de la Paris din 1856, s-a luat hotărârea ca Moldova și Țară Românească, să între sub garanția puterilor europene, în vederea realizări de reforme politice și administrative ce aveau că scop final unirea celor două principate.

Au fost înfințate adunări Ad-Hoc, care să exprime atitudinea românilor în privința unirii. Din aceste adunări făceau parte toate paturile sociale și aveau caracter consultativ.
Alegerile pentru adunările ad-hoc au fost marcate de tensiuni, mai ales în Moldova unde exista un curent puternic antiunionist, ce îl avea în frunte pe Nicolae Istrate.

Austria și Turcia, care erau împotriva unirii, au speculat și încurajat acest curent antiunionist, având câștig în prima fază, când separatiștii au câștigat majoritatea în adunarea ad-hoc din Moldova, fraudând alegerile. Această fraudă a fost demascată, iară la  presiunile Franței și Rusiei, au fost refăcute alegerile, câștigând de această dată unionistii.

În urma alegerilor, adunările ad-hoc din cele două principate, au pus bazele fuzionării dintre Moldova și Țară Românească, redactând o rezoluție prin care se cerea:

  • Unirea principatelor sub numele de România,
  • Respectarea autonomiei de către Imperiul Otoman conform vechilor tratate semnate cu acesta încă din anul 1393,
  • Alegerea unui prinț străin cu drept ereditar dintr-o dinastie europeană.

În urma acestei rezoluții, marile puteri s-au întâlnit în Franța, și au adoptat Convenția de la Paris, ce stipula:

”Principatele își vor păstra autonomia sub suzeranitatea Porții Otomane și sub protecția celor șapte puteri europene garante.
Se adoptă denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii.

Se vor înființa instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani, ce avea ca scop elaborarea de legi comune pentru cele două principate, și Înalta Curte de Justiție. Pe lângă acestea  se trasau direcțiile de dezvoltare, modernizare și reformare a noului stat.

În urma acestei convenții, ce ținea practic rol de constituție, a avut loc la dată de 17 ianuarie 1859, în Moldova alegerea domnului, în persoană lui Alexandru Ioan Cuza, că o varianta de compromis între cele două tabere, cea conservatoare, filorusa, și cea liberalilor pro-occidentali.

Câteva zile mai târziu, pe 24 ianuarie, a avut loc la București alegerea domnului.

Întrucât în Convenția de la Paris nu scria niciunde că domnii din cele două principate trebuie să fie persoane diferite, liberalii unioniști, prin vocea deputatului Vasile Boerescu, au propus că alesul Moldovei, în speță Cuza, să fie ales și domn și la București.

Întrucât liberalii nu aveau majoritate în adunare, pentru alegerea lui Cuza a fost nevoie de presiunea străzii, unde mai bine de 30.000 de oameni au cerut alegerea domnului Moldovei și la București.

Aflați sub presiunea socială a străzii,  conservatorii de la București au votat în unanimitate propunerea liberalilor, și astfel Alexandru Ioan Cuza devenea primul domn al Principatelor Unite.

Cea mai importantă problema era recunoașterea pe plan internațional a alegeri lui Cuza în cele două Principate. Austria și Turcia au protestat spunând că actul de la 24 ianuarie este o încălcare a Convenției de la Paris, punând la cale chiar o intervenție militară în Principate.

În urma acestor tensiuni a avut loc o nouă conferință la Paris, unde la presiunea Franței, Angliei, Rusiei și Prusiei, ce erau de partea lui Cuza, Turcia și Austria au acceptat oficial la data de 25 august 1859, alegerea lui Cuza că domn în cele două Principate Unite. (sursa:teoriisecrete.ro)


CUZA și ITALIA

Dacă în ianuarie (17 şi respective 24) 1859 a fost ales domn al MOLDOVEI şi ŢĂRII ROMÂNEŞTI, la doar 38 de ani, domnind la o intensitate maximă 7 ani a venit ora 04.00 dimineaţa a zilei de 11 februarie 1866 când a fost silit să semneze ACTUL DE ABDICARE.

La ieşirea lui CUZA din palat pentru ultima dată un contemporan a reţinut ce a zis bravul domn: “Să dea DUMNEZEU să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine… SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA”.

Traseul stabilit de autorităţi pentru domnitor la plecarea în exil a fost: BUCUREŞTI, PLOIEŞTI, BRAŞOV, FĂGĂRAŞ, SIBIU, ALBA IULIA, DEVA, LUGOJ, TIMIŞOARA.
La ieşirea din TIMIŞOARA a evitat să se ducă la PARIS şi s-a îndreptat spre VIENA, unde ajunge în martie 1866 – şi unde începe de fapt prima etapă a durerosului său exil.

Aici în ziua de 15 martie a primit vizita lui ALEXANDRU BELDIMAN fostul prefect al POLIŢIEI şi a lui STRAMBIO – consulul general al ITALIEI la BUCUREŞTI. A amânat plecarea spre PARIS – pentru că în capitala FRANŢEI se desfăşura în aceeaşi perioadă (10.03 – 01.04) CONFERINŢA REPREZENTANŢILOR PUTERILOR GARANTE în problema situaţiei din PRINCIPATE.

Din arhivele vremii am reţinut ce i-a scris ALEXANDRU IOAN CUZA la 16 mai 1866 lui VASILE ALECSANDRI: “Nu voiam să am aerul ducelui de TOSCANA venit să-şi reclame coroana, sau să fiu acuzat de intrigi, dacă m-aş fi arătat în timpul CONFERINŢEI şi înainte ca ţara să-şi fi obţinut principele dorit”.

Prezenţa sa în VIENA, nu era agreată pentru că viaţa politică a monarhiei era foarte agitată, era momentul când se ascuţea criza austro-prusacă şi din acest motiv la 1 aprilie pleacă în ITALIA.

Aici se opreşte cu familia la MILANO, vizitează tot ce are oraşul mai frumos. De aici pleacă în FRANŢA şi ajunge în PARIS după o săptămână sub numele de ALEXANDRU ADAM, unde duce o existenţă retrasă, discretă, modestă.

În acelaşi timp mergea la tratament, deoarece era bolnav dar şi cu cei doi copii ai săi care aveau nevoie de anumite cure.

În luna august – este vizitat de cumnatul CONSTANTIN ROSETI care scria în ziarul “ADEVĂRUL”: “am găsit familia CUZA într-o bună dispozitie sufletească”.
Concomitent cu tratamentul, plimbările, primirile de vizite, CUZA, se ocupa personal şi de afaceri având nevoie de bani.

Sfârşitul anului 1866 şi începutul anului 1867 îl găseşte pe CUZA tot la PARIS dar şi cu preocuparea de a face ceva – să se întoarcă în ţară.

În aprilie 1867 – trimite o scrisoare domnitorului CAROL DE HOHENZOLLERN – prin care cerea aprobarea de a reveni în ţară şi că intenţionează să se stabilească cu familia la RUGINOASA – ca simplu cetăţean. CAROL se temea de CUZA şi mai ştia cât de iubit este acesta de popor, ca urmare nu i-a dat aprobarea.

În toamna anului 1867, CUZA revine în AUSTRIA unde achizitionează o frumoasă vilă la marginea VIENEI – aici în aprilie 1868 a avut loc întâlnirea dintre CUZA şi ambasadorul FRANŢEI la VIENA (astăzi vila este cunoscută în VIENA ca vila “CUZA”).

Cu ambasadorul a discutat două ore şi jumătate, din arhivele de la VIENA am reţinut: I-a cerut lui CUZA să ia tronul PRINCIPATELOR cu sprijinul armatei FRANŢEI şi acordul tacit al celorlalte spunând: “nu voi consimţi niciodată a reintra în ROMÂNIA prin intervenţie străină cu armele FRANŢEI tot atât de puţin ca şi cu cele ale RUSIEI (deci şi RUSIA i-a oferit sprijinul). Nu aş voi să ajung altfel decât prin ţară”.

În tară se revenea, încet, dar profound la sentimente mai calde pentru fostul domnitor. Continuă să primească vizite: ALECU ALECSANDRI – agent diplomatic la PARIS, cu MIHAIL KOGALNICEANU – cu care se salută fără nici o ranchiună; vechii lui colegi de studii CONSTANTIN şi ALEXANDRU HURMUZACHI. Primeşte scrisori de la generalul FLORESCU – fostul său ministru de război, de la mitropolitul CALINIC MICLESCU prin care îl aprecia pentru tot ce a făcut pentru ţară.

În anul 1869 – a primit cartea scrisă de DIMITRIE BOLINTINEANU – “Viaţa lui Cuza – vodă”.
Pentru a-şi asigura întreţinerea şi tratamentul fiilor săi – CUZA a fost nevoit să-şi vândă lucrurile de valoare de la moşiile RUGINOASA, BĂRBOŞI şi HĂRTEŞTI.

La sfârşitul lunii august 1869 – CUZA era în GERMANIA, în ianuarie 1870, ţăranii din MEHEDINŢI îl aleg ca DEPUTAT iar în Monitorul Oficial se înscrise validarea alegerii făcute în PARLAMENTUL ROMÂNIEI.

În toamna anului 1870 – CAROL, devenind stăpân pe situaţie – îl invită pe CUZA să revină în ţară – la care fostul domnitor i-a scris o scrisoare din care am reţinut: “Patriotismul meu, PRINCIPE, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături ALTEŢEI VOASTRE şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”.

Starea de spirit a lui CUZA – era caracterizată mai bine de un spion a lui CAROL I care era în permanenţă pe urmele lui: “Prinţul CUZA este întunecat în sufletul său, aşa l-a găsit şi MIHAI EMINESCU, aflat la studii, vizitându-l şi colindându-l cu un grup de studenţi români”.

Vinde casa din VIENA şi pleacă în ITALIA, la recomandarea medicilor şi se stabileşte la FLORENŢA, în mai 1870. De aici CUZA pleacă în călătorii în FRANŢA şi GERMANIA, iar în iarna 1871/1872 starea lui de sănătate este tot mai rea.

În 1873, la început îşi simţea propriu-i sfârşit şi a întocmit testamentul, iar în mai acelaşi an se stabileşte în GERMANIA la HEIDELBERG, unde voia să-şi dea copiii la studii. Nu o va mai face pentru că la 01.30 noaptea la 15 mai 1873 CUZA s-a stins din viaţă, printre străini, în vârstă de 53 de ani, după şapte ani de exil.

La 27 mai 1873 – sicriul cu rămăşiţele pământeşti soseau în ţară cu trenul prin CERNĂUŢI, aici un copr de oaste austriac i-au prezentat onorul şi au depus o coroană de flori. În gara IŢCANI SUCEAVA, a fost primit de o mulţime de bucovineni, iar DIMITRIE GUSTI a ţinut o cuvântare.

La RUGINOASA l-a aşteptat o mare mulţime de ţărani, ostaşi, actuali şi foşti demnitari de vază a ţării, unde a fost înmormântat lângă biserica localităţii.

Au luat cuvântul la mormântul marelui CUZA printer alţii: CEZAR BOLIAC, DIMITRIE GUSTI, PETRU PONI, PETRE GRADIŞTEANU şi MIHAIL KOGĂLNICEANU din a cărui cuvânt a rămas ca o admirabilă sinteză a domniei lui CUZA: “NU GREŞELILE, CI FAPTELE LUI CUZA VODĂ, ADUSESE A LUI DETRONARE”. (sursa: col.(r) IOAN ABUTNĂRIŢEI)

Facebook Comments