Plictiseala în istoria umanității
Fiecare răspundem la plictiseală în moduri diferite.
Unii pot găsi un nou hobby sau un interes, alții ar putea în schimb să desfacă o pungă de pop corn și să vizioneze un film. Potrivit theconversation.com
Plictiseala poate părea o experiență de zi cu zi, poate chiar banală. Totuși, în mod surprinzător, plictiseala a suferit o metamorfoză în ultimele două secole.
Cu mult înainte ca acest cuvânt, „plictiseală”, să apară, una dintre cele mai vechi mențiuni ale plictiselii se află într-o poezie latină a lui Lucrețiu (99-55 î.Hr.), care descrie viața plictisitoare a unui roman bogat care fuge la casa sa de la țară doar pentru a se găsi la fel de plictisit și acolo.
Prima mențiune înregistrată a cuvântului „plictiseală” în limba engleză pare a fi în ziarul britanic The Albion din 1829, în propoziția:
„Nici voi urmări un alt mod anterior de plictiseală, mă voi răsfăța într-un elogiu apostrof sorții ce a guvernat formarea mea.“
Dar, termenul a fost popularizat de Charles Dickens, care a folosit celebrul termen în Bleak House (1853), unde aristocratica Lady Dedlock spune că a fost „plictisită de moarte” de diversele vremuri dificile, divertisment muzical și teatral cu scenarii lipsite de sens.
Într-adevăr, plictiseala a devenit o temă populară în scrierea engleză victoriană, în special în descrierea vieții clasei superioare, a cărei plictiseală poate reflecta o poziție socială privilegiată.
Personajul lui Dickens, James Harthouse (Hard Times, 1854), de exemplu, pare să păstreze plictiseala perpetuă ca o indicație a înaltei sale elevații, declarând ca fiind nimic altceva decât plictiseală, lungul parcurs al vieții sale de dragon militar și în numeroasele sale călătorii. 
Plictiseala existențialiștilor
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, plictiseala a căpătat notorietate în rândul scriitorilor existențialiști.
Părerea lor despre plictiseală era adesea departe de a măguli, confruntând întreaga umanitate, nu doar clasa superioară, cu existența sa presupusă goală.
Primul filozof existențialist danez Søren Kierkegaard, de exemplu, a scris:
„Zeii erau plictisiți; de aceea au creat ființe umane”. Acesta a fost, potrivit lui, doar începutul necazului cu plictiseala.
În cele din urmă, plictiseala i-ar fi indus pe Adam și Eva să comită păcatul lor inițial.
În mod surprinzător, Kierkegaard a declarat că plictiseala este rădăcina tuturor relelor.
Mulți alți existențialiști au împărtășit această părere nefavorabilă. Jean-Paul Sartre a definit plictiseala o „lepră a sufletului”, iar Friedrich Nietzsche, în acord cu Kierkegaard, a observat că: „plictiseala lui Dumnezeu în ziua a șaptea a creației ar fi un subiect pentru un mare poet”.
Arthur Schopenhauer a luat prăjitura când a ajuns să fie mohorât de plictiseală. Potrivit lui, capacitatea umană de a se plictisi nu a fost decât o dovadă directă a sensului final al vieții. În eseul său intitulat, Studii despre pesimism, a scris:
Adevărul acestui lucru va fi suficient de evident dacă amintim doar că omul este un compus de nevoi și nevoi dificil de satisfăcut și că, chiar și atunci când sunt mulțumiți, tot ce primește este o stare de nedurere, unde nu trebuie decât să se abandoneze: plictiseala.
O lume a plictiselii, existențialiștii păreau să avertizeze, este o lume fără scop.
Știința plictiselii
Secolul XX a văzut apariția psihologiei ca o disciplină științifică.
Pe măsură ce înțelegerea noastră despre multele emoții a crescut încet, plictiseala a fost lăsată surprinzător în pace.
Prea puținele lucrări psihologice asupra plictiselii care există au fost destul de speculative și, adesea, nu au exclus datele empirice.
Aceste lucrări au pictat cu greu o imagine și mai plină de plictiseală decât existențialiștii.
Încă din 1972, psihanalistul Erich Fromm a denunțat în mod deschis plictiseala drept „poate cea mai importantă sursă de agresiune și de distrugere din ziua de azi”.
Cu toate astea, în ultimele decenii, imaginea plictiselii s-a schimbat încă o dată și, odată cu asta, a ajuns ca fiind o apreciere a emoției până acum discreditate.
Dezvoltarea unor instrumente de măsurare mai bune a permis psihologilor să examineze plictiseala cu mai multă acuratețe, în timp ce metodele experimentale au permis cercetătorilor să inducă plictiseala și să examineze consecințele actuale.
Această lucrare dezvăluie faptul că plictiseala poate fi într-adevăr problematică, așa cum ne-au asigurat existențialiștii:
Cei care se plictisesc ușor au mai multe șanse să fie deprimați și anxioși, au tendința de a fi agresivi și percep viața ca fiind mai puțin semnificativă.
Cu toate acestea, psihologia a descoperit și o latură mult mai strălucitoare a plictiselii.
Cercetătorii au descoperit că plictiseala încurajează căutarea sensului în viață, stimulează explorarea și inspiră căutarea noutății.
Acesta arată că plictiseala nu este doar o emoție comună, ci și una funcțională, ceea ce determină oamenii să reconsidere ceea ce fac în prezent în favoarea alternativelor mai plină de satisfacții, cum ar fi creșterea creativității și tendințele prosociale.
Făcând acest lucru, se pare că plictiseala ajută la reglarea comportamentului nostru și ne împiedică să rămânem prea mult timp în situații care nu dau satisfacții.
În loc de o simplă boală de clasă superioară sau un pericol existențial, plictiseala pare a fi o parte importantă a arsenalului psihologic disponibil pentru persoanele care doresc o viață împlinită.
